Naufragiat de bunavoie
Autor: Lori Balogh
Sursa: www.loribalogh.ro
In anul 1972 a avut loc un eveniment deosebit in istoria astronauticii- lansarea navei spatiale Pioneer 10, avand la bord o incarcatura speciala . Destinatia? Necunoscuta. Situatia era destul de bizara: o nava cu o incarcatura speciala, si totusi cu o destinatie necunoscuta. In ce consta aceasta incarcatura speciala? Era o placa aurita pe care erau gravate chipul unui barbat si al unei femei, cateva litere, cateva semne si note muzicale, adica scurte informatii simple despre noi pamantenii, informatii ce ar fi putut fi intelese de eventuale civilizatii extraterestre ce ar fi intalnit nava spatiala.
De ce destinatia era necunoscuta? Pentru ca nimeni nu stia spre care stea, spre care sistem solar, sau spre care galaxie sa fie trimis acest mesaj.( Pana la cea mai apropiata stea nava ar avea nevoie de vreo 80000 de ani!) Din acest punct de vedere, Pioneer 10 era asemenea unei sticle continand un mesaj, si aruncata de un naufragiat pe necuprinsul oceanului, in spearanta ca mesajul va fi gasit candva de cineva.
Stiti ce-mi spune acest gest al celor de la NASA? Nu este altceva decat recunoasterea faptului ca omenirea intreaga se afla naufragiata pe propria planeta. Este un strigat de ajutor, dar si exprimarea unei nevoi imperioase de a comunica cu Universul.
Astronomi din mai multe tari “asculta”, 24h din 24h, cu ajutorul unor radare uriase, sunetele venite din Cosmos. Scopul? Pentru a receptiona eventuale mesaje trimise de locuitorii altor lumi, mesaje care sa ne arate ca nu suntem singuri in Univers, ca nu suntem naufragiati, ca exista lumi care ne-ar putea ajuta sa iesim din tragedia pe care o traim ca omenire de sase milenii de istorie.
Cautarile si asteptarile sunt zadarnice. Universul se incapataneaza sa ramana mut, in timp ce omenirea se simte tot mai insingurata, asemenea unui Robinson Crusoe, naufragiat in mijlocul oceanului mut, rece si neprimitor.
Suntem naufragiati de bunavoie pe propria noastra planeta inca din zorii istoriei omenirii. A fost suficient un singur gest, insa de o gravitate maxima: acela al intinderii mainii dupa fructul oprit. De fapt, acest gest al primilor nostri parinti nu a fost altceva decat o semnatura data de omenire pe actul razvratirii lui Lucifer. In Eden, caminul primilor nostri parinti, ne-am izolat de bunavoie si in deplina cunostinta de cauza de restul Universului, de familia cereasca, de Insusi Dumnezeu.
Am fi putut avea nu doar o gradina a Edenului, ci mii de astfel de camine ale pacii, fericirii si vietii vesnice. Am fi fost permanent vizitati de ingeri sfinti, de fiinte neprihanite din alte lumi, de Insusi Creatorul tuturor lucrurilor. Sistemul nostru solar nu ar mai fi fost o suma de planete moarte, inospitaliere si reci, ci ar fi devenit un loc al vietii si frumusetii pentru o omenire in continua crestere si dezvoltare. Si- cine stie?-poate ca intreaga galaxie ar fi fost la dispozitia rasei umane, daca ar fi ramas fidela Creatorului.
Cine sau ce ne-a adus aici? Care a fost cauza naufragiului unei lumi intregi?
Raspunsul Cuvantului lui Dumnezeu este unul singur: PACATUL! El, pacatul, cea mai mare putere din Univers dupa puterea lui Dumnezeu, este cel care ne-a adus aici.
In loc sa calatorim prin Univers, admirand lumile create de Dumnezeu, in loc sa contemplam minunile , inteligenta, iubirea si puterea Creatorului in toata Creatiunea Sa, in loc sa stam fata in fata cu Cel care ne-a creat dupa chipul si asemanarea Sa, trebuie sa ramanem aici, pe mica si obosita noastra planeta, din ce in ce mai batrana si inospitaliera, din ce in ce mai inghesuiti pe km patrat, luptandu-ne sa supravietuim cativa ani in plus fata de altii, la fel de naufragiati ca si noi.
Sa nu uram atunci pacatul, indiferent cum s-ar numi el, pentru ca ne-a adus in aceasta stare disperata?
Da! Suntem cu totii naufragiati de bunavoie, datorita pacatului si impreuna cu el, pe propria noastra planeta! Si totusi, avem motive sa-I multumim lui Dumnezeu si sa fim plini de speranta: Acela care ne-a adus la existenta nu ne-a abandonat! Cu mii de ani inainte ca omul sa trimita in Cosmos acel mesaj disperat al insingurarii, Dumnezeu Insusi ne-a trimis un mesaj de incurajare. Nu un biletel, nu o placa aurita cu cateva semne, nu o nava spatiala cu extraterestrii, ci o CARTE, in care ni se spune tot ceea ce avem nevoie pentru a supravietui si a ne pregati sa fim salvati de pe planeta insingurarii noastre.
Cum sa nu ne linistim de angoasele noastre cand gasim, in acest lung mesaj al dragostei lui Dumnezeu, cuvinte ca acestea:
“Nu te teme, caci Eu sunt cu tine; nu te uita cu ingrijorare, caci Eu sunt Dumnezeul tau; Eu te intaresc si tot eu iti vin in ajutor; Eu te sprijinesc cu dreapta Mea biruitoare.” Isaia 41,10
“Domnul mi se arata de departe: te iubesc cu o iubire vesnica, de aceea iti pastrez bunatatea Mea.” Ieremia 31,3
“Sa nu vi se tulbure inima; aveti credinta in Dumnezeu si aveti credinta in Mine…” Ioan 14,1-3
Nu sunt toate acestea niste asigurari ca, desi suntem naufragiati pe propria planeta, nu suntem singuri si abandonati? Ca exista Cineva care ne cunoaste drama, caruia Ii pasa de noi si este gata sa ne vina in ajutor?
Dumnezeu nu S-a oprit doar la nivelul declaratiilor linistitoare, ci a mai facut ceva pentru noi, naufragiatii, ceva care a pus in uimire intregul Univers si care a facut sa se inchida orice limba acuzatoare.
Am citit in adolescenta o carte care a lasat o impresie profunda asupra sufletului meu: “Naufragiat de bunavoie”, scrisa de Alain Bombard, medic francez care a trait pe la mijlocul secolului al douazecilea. Cartea reda un experiment real facut in anul 1952 de medical amintit. Lucrand ca medic intr-un oras-port, Boulogne-sur-Mer, din nordul Frantei, Alain Bombard a ramas impresionat de faptul ca anual orasul sau pierdea in jur de 100-150 de oameni datorita naufragierii ambarcatiunilor lor. In acelasi timp, in lumea intreaga, piereau prin naufragiu in jur de 200000 de oameni. Medicul a observat ca, din cei naufragiati, aproximativ un sfert reuseau sa se salveze pe moment cu ajutorul barcilor de salvare, insa mureau la scurt timp, in chinuri, datorita lipsei de apa, de hrana, si mai ales datorita groazei.
Cuvantul “naufragiu” devenise pentru medicul francez intruchiparea suferintei omenesti.
Ce putea face pentru acesti oameni nefericiti? Cum sa-I ajute sa supravietuiasca chiar in cazul nefericit al unui naufragiu?
Medicul era constient ca primul si cel mai urgent ajutor pe care-l putea oferi era cel moral si psihic. Si atunci, tanarul medic s-a hotarat sa naufragieze de bunavoie in apele Oceanului Atlantic.
Nu avea un fizic robust; era, dimpotriva, un om firav; insa a vrut sa dovedeasca lumii ca se poate supravietui chiar in cazul unui naufragiu. Multi din cei ce au aflat de intentia sa au facut glume proaste pe seama sa, insa Bombard nu s-a dat batut. Si-a pregatit ambarcatiunea-o pluta pe care avea cateva obiecte de stricta necesitate: un felinar, o ancora, un ceas, doua vasle, un cutit si cateva carti. Ca imbracaminte, si-a luat un singur rand de haine, iar ca hrana-absolut nimic.
Pe data de 13 oct. 1952 pleaca din Las Palmas ( Insulele Canare) si va pluti timp de 65 de zile pe apele Atlanticului. Experimentul l-a incheiat in Insula antileza Barbados.
Cum a reusit sa supravietuiasca? Numai el stie cum: apa de ploaie si suc de peste, ca bautura; peste si plancton, ca hrana. Momentul critic l-a trait in a 16-a zi de naufragiu, cand si-a dat seama de risc, de faptul ca nu mai exista cale de intoarcere. Cea mai mare problema cu care s-a confruntat a fost singuratatea. La incheierea expeditiei slabise 25 kg, avea o anemie pronuntata, multe alte tulburari, insa era satisfacut: facuse demonstratia ca se poate supravietui ca naufragiat.
A fost utila experienta lui Alain Bombard? Cele ce au urmat au dovedit ca da. Multi oameni au fost salvati datorita increderii pe care le-a inspirit-o reusita medicului francez. Un singur exemplu edificator: 19 ani mai tarziu, trei naufragiati au plutit in deriva in apele Atlanticului timp de 24 de zile, dar supravietuind datorita increderii pe care le-a inspirat-o reusita medicului francez.
Asa cum am afirmat deja, noi suntem naufragiati pe propria planeta, plutind in deriva spre o destinatie necunoscuta. An de an, milioane dintre noi pier de foame, de lipsuri, de insingurare. Putea oare Creatorul nostru sa ramana indiferent in fata scenelor de suferinta umana? Cel care a spus: “Mi se zbate inima in Mine si tot launtrul Mi se misca de mila.”( Osea 11,8 ) putea ramane indiferent fata de tragedia umana? Cel care ne-a asigurat ca “ ne iubeste cu o iubire vesnica” ( Ieremia 31,3), putea sa ne abandoneze nepasator?
Nu! El nu putea face aceasta! Daca Creatorul nostru ar fi fost asemenea zeilor antici, cu umbre si lumini, daca ar fi fost asemenea noua, oamenilor, atunci probabil ca ne-ar fi abandonat.
Dumnezeu nu este, insa, un om. El este, ceea ce Biblia o repeta de nenumarate ori, un Dumnezeu al dragostei. EL ESTE DRAGOSTEA. Insa dragostea nu poate ramanea indiferenta in fata suferintei. Dragostea actioneaza, ea se lupta pentru fericirea si salvarea altora. Dragostea stie sa se sacrifice. Intregul Univers a vazut lucrul acesta cand Isus Hristos, Marele Medic, a hotarat sa vina intre noi, parasindu-Si tronul de slava pentru a “naufragia de bunavoie” in apele tulburi si primejdioase ale acestui pamant. Coborand la noi in ambarcatiunea umila a unui trup omenesc, El nu a luat cu Sine decat cateva lucruri de stricta necesitate, pe care le avem si noi la dispozitie:
-ca felinar a luat Cuvantul lui Dumnezeu pe care S-a sprijinit in fiecare clipa a vietii. “Cuvantul Tau este o candela pentru picioarele mele si o lumina pe cararea mea.” ( Psalm 119,105 )
-drept vasle, a luat cu Sine credinta si faptele: o credinta vie in Tatal de care a depins in fiecare clipa, si fapte pline de iubire fata de cei in nevoie.
-ca ancora-increderea neclintita in misiunea Sa de a mantui lumea, precum si o viata de rugaciune in care gasea mereu echilibru, pace si putere.
-ca imbracaminte- a lasat deoparte hainele de Domn al domnilor si Imparat al imparatilor, multumindu-se cu hainele umilului tamplar din Nazaret.
“El, macar ca avea chipul lui Dumnezeu, nu a crezut ca un lucru de apucat sa fie deopotriva cu Dumnezeu, ci S-a dezbracat pe Sine Insusi si a luat chip de rob, facandu-Se asemenea oamenilor. La infatisare a fost gasit ca un om, S-a smerit si S-a facut ascultator pana la moarte, si inca moarte de cruce.” ( Filipeni 2, 6-8 )
-in ce priveste hrana, a depins de bunavointa oamenilor, ajungand uneori in situatia ca El, Creatorul tuturor lucrurilor, sa ceara de baut sau de mancare unuia dintre noi. “Da-mi sa beau”- i-a cerut El femeii samaritene, la fantana lui Iacov, obosit de calatoria unei zile prin arsita desertului. ( Ioan 4,7 ) “Aveti ceva de mancare?”- le cere El ucenicilor dupa inviere. ( Luca 24, 41 )
-drept locuinta, asemenea medicului, care timp de 65 de zile, a avut un singur acoperamant-cerul, Isus, ajunge sa spuna unuia care dorea sa-L urmeze: “Vulpile au vizuini, pasarile cerului au cuiburi, dar Fiul Omului nu are unde-Si odihni capul.” (Luca 9,58 )
Avand aceste putine lucruri la indemana, lucruri pe care le poate avea orice muritor, Mantuitorul S-a lasat de bunavoie purtat de valurile ispitelor, amenintat de furtunile impotrivirii si de arsita necrutatoare a descurajarii.
A existat in viata pamanteasaca a Domnului Hristos vreun moment critic asemenea celui trait de medicul francez?
Cu siguranta! A existat si un astfel de moment-acela in care Mantuitorul Si-a dat seama ca este singur, ca “a venit la ai Sai, iar ai Sai nu L-au primit.” ( Ioan 1,11 )
Dar multimile din jurul Sau? Nu dovedeau ele ca Isus nu este singur?
Nu! El stia prea bine ce interese manau aceste multimi din jurul Sau. “Adevarat, adevarat va spun ca Ma cautati nu pentru ca ati vazut semne, ci pentru ca ati mancat din painile acelea si v-ati saturat.” ( Ioan 6,26 ) Stia Mantuitorul prea bine ca acei oameni care astazi strigau plini de entuziasm:”Osana, binecuvantat Cel de vine in Numele Domnului!”la intrarea Sa in Ierusalim, peste doar cateva zile vor striga plini de ura: “Rastigneste-L, rastigneste—L!”
Dar ucenicii? Nu erau ei prietenii Sai cei mai apropiati?
Desi ii iubea, Mantuitorul stia ca, in ceasul suprem al Jertfei Sale, ei Il vor parasi, in ciuda promisiunilor ca vor fi cu El pana la moarte.
Unde se afla curajosul Petru? Dar Ioan , ucenicul iubit? Unde se aflau ceilalti? Chiar daca in clipele supreme ale Jertfei ei se gaseau in preajma crucii, nici unul nu-L intelegea pe Domnul lor; nici unul nu pricepea ce se petrecea pe cruce.
Dar unde era Tatal, in care se increzuse toata viata? Nici macar El nu era langa Fiul Sau in ceasurile de agonie de pe cruce? Cata nevoie avea Mantuitorul de prezenta Tatalui in clipele agoniei de pe cruce!
Tatal era acolo, ascuns in intunericul coborat peste Golgota. Fata Sa sfanta, insa, neputand privi pacatul, era intoarsa de la Fiul Sau.
Pe cruce, Mantuitorul lumii a simtit mai mult decat oricand ceea ce inseamna sa fii singur.
“Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai parasit?” ( Matei 27,46 )
Cat de singur a fost Domnul in toti acesti ani ai naufragiului Sau de bunavoie! Stiti ce L-a salvat sa nu piara? Speranta si increderea in reusita misiunii Sale.
“…Pentru bucuria care Ii era pusa inainte, a suferit crucea, a dispretuit rusinea si sade la dreapta scaunului de domnie a lui Dumnezeu.” ( Evrei 12,2 up )
Care era bucuria la care privea in perspectiva tanarul medic naufragiat de bunavoie?
Era bucuria de neexprimat in cuvinte a salvarii a mii si mii de oameni care ar fi cunoscut drama unui naufragiu.
Care era bucuria la care privea cu ochii credintei Mantuitorul nostru ? Era bucuria mantuirii a milioane si milioane de oameni care vor privi la exemplul sau, care se vor increde in El si vor accepta jertfa Sa. De ce sa nu intram si noi in aceasta bucurie a Sa?
Este adevarat ca inca suntem naufragiati pe aceasta planeta razvratita; inca suntem amenintati de valurile ispitelor; mai mult decat atat, in fata noastra se profileaza o furtuna uriasa, de mult profetizata in Cuvantul lui Dumnezeu; dar Cel care a naufragiat de bunavoie in apele grijilor vietii noastre ne transmite un mesaj plin de incurajare:
“In lume veti avea necazuri, dar indrazniti! Eu am biruit lumea!” ( Ioan 16,33 )
In curand vom ajunge la tarm. Poate epuizati de atata lupta cu ispita, poate infometati si insetati dupa neprihanirea altei lumi decat a celei in care traim inca. Poate insingurati, parasiti de prieteni. Dar vom trai!
Si cand vom ajunge la tarmul sigurantei vesnice, cand vom putea compara toate problemele acestei vieti cu bogatiile vietii vesnice, totul ni se va parea ca a fost doar un vis urat.
Fie ca acest vis urat sa se incheie cat mai curand! Pana atunci, insa, sa ne incredem in Cel care ne asigura de toata dragostea Sa de Dumnezeu:
“Te iubesc cu o iubire vesnica !”
Lori Balogh