Augustin de Hipona [lat. Sanctus Augustinus] (n. 13 noiembrie 354, Thagaste în Numidia - d. 28 august 430, Hippo Regius, pe teritoriul Algeriei de azi), episcop, filozof, teolog, doctor al Bisericii.
Sfântul Augustin [numit uneori Aurelius Augustinus, în urma confuziei cu Aurelius de Cartagina, contemporanul său] este unul din cei patru Părinţi ai Bisericii Occidentale, alături de Ambrozie, Ieronim şi Grigore cel Mare. Este unul dintre cei mai importanţi teologi şi filosofi creştini, ale cărui opere au modificat substanţial gândirea europeană. Opera sa constituie o punte de legătură între filosofia antică şi cea medievală.
În tinereţe a studiat retorica. Impresionat de "Hortensius" al lui Cicero s-a profilat pe filosofie. A urmat întâi maniheismul, apoi scepticismul şi în final neoplatonismul. După convertirea sa la creştinism (387) prin Ambrosius de Milano a devenit în 396 episcop de Hippo Regius, în nordul Africii.
Teologia sa a influenţat gândirea lui Martin Luther, care iniţial aparţinuse ordinului augustinian.
Din punct de vedere politic, Augustin vede organizarea de stat ca fiind folositoare şi luptă pentru despărţirea între Stat şi Biserică. În opera sa târzie, "Despre cetatea lui Dumnezeu" (De Civitate Dei) apreciază istoria omenirii ca pe o evoluţie a cetăţii terestre, a oamenilor ("civitas terrena"), ce aspiră spre cetatea lui Dumnezeu ("Civitas Dei"). Augustin identifică Cetatea lui Dumnezeu cu Biserica. El explică decăderea Imperiului Roman prin faptul că devenise un loc păgân, care a trebuit să facă loc Cetăţii lui Dumnezeu, adică Bisericii.
Sf. Augustin s-a născut la Tagaste (astăzi Souk Ahras), Numidia, în nordul Africii, în anul 354. Tatăl său, Patricius, era păgân iar mama sa,(sfânta Monica), era o practicantă exemplară a creştinismului. Educaţia elementară a lui Augustin, primită în oraşul natal, era creştină. A învăţat mai apoi la Madaura şi Cartagina. Aici a intrat pe drumul păcatului, după cum spune în Confesiuni, adică a dus o viaţă carnală şi a avut un fiu din flori. Înainte de a se creştina, a fost adeptul mai multor culte şi orientări filozofice, în special maniheismul şi a tratat problema diviziunii clare între bine şi rău, fiind preocupat de problema originii răului.
În anii 373 - 383, Sf. Augustin este profesor de Retorică, întîi la Tagaste şi apoi la Cartagina. În această perioadă, s-a ocupat de dialogul Hortensius de Cicero, care îndeamnă la iubirea înţelepciunii eterne, lucru care îi va schimba viaţa, luând o turnură decisivă: Sf. Augustin va deveni manihean. Dar după scurtă vreme, episcopul manihean Faustus nu îi poate răspunde la întrebări, iar Augustin se retrage din sectă. Pleacă la Roma pentru a întemeia o şcoală de Retorică, dar, neavând succesul la care se aştepta, în 384 călătoreşte la Milano unde îl cunoaşte pe episcopul creştin Ambrozie.
Se dedică apoi studiului în Noua Academie Platonică, influenţată atunci de scepticism. Învăţăturile conform cărora trebuia să se mulţumească cu poziţia sceptică a adevărului probabil nu îl vor mulţumi. Îl întâlneşte pe Sfântul Ambrozie, asistă la predicile acestuia şi viaţa sa trece printr-un nou moment de cotitură. Regăsind acea fervoare pentru căutarea adevărului absolut, studiază învăţătura platoniciană, încercând, în acelaşi timp, să lupte cu tentaţiile sale carnale.
Tocmai când se gândea să se căsătorească cu mama copilului său din flori, spre a da legitimitate acelei relaţii din tinereţe, se implică într-o nouă poveste amoroasă. Este un moment de maximă tensiune în conştiinţa sa. Acesta este momentul celebrei sale convertiri, relatată în cartea a opta din Confesiuni.
Retras în grădină pe domeniul Cassiacus, spre o „dramatică examinare a adâncurilor fiinţei sale”, Augustin are un moment de revelaţie sub un smochin: aude o voce a unui copil din casa vecină, spunând: „Tolle, lege; tolle, lege” („ia şi citeşte; ia şi citeşte!”). Nu-şi amintea însă nici un cântec de copii care să conţină aceste vorbe şi, imediat, şi-a dat seama că îi vorbise o voce divină. Luând „Cartea apostolului”, citi primele cuvinte care îi căzură sub ochi: „Nu în ospeţe şi în beţii, nu în desfrânări şi în fapte de ruşine, nu în ceartă şi în pizmă; ci îmbrăcaţi-vă în Domnul Iisus Hristos şi grija faţă de trup să nu o faceţi spre pofte”. Acesta este momentul convertirii sale, hotărâtoare în acest sens fiind influenţa episcopului Ambrozie, care l-a şi botezat, în noaptea de Paşti a anului 387.
În 389 revine la Tagaste, unde întemeiază o comunitate monahală. Se dedică studiului Scripturilor, combaterii Maniheismului şi a altor erezii. În 391 devine preot la Hippo Regius,, iar în 395 Episcop. Moare în 430, după treizeci şi cinci de ani dedicaţi activităţii episcopale. În acest moment, Imperiul Roman era deja supraextins şi muribund, iar vandalii se pregăteau să atace chiar cetatea episcopală a lui Augustin. Marea Romă avea să devină o amintire (cucerită în 493 de ostrogoţi), iar Europa Occidentală va intra în Evul său întunecat, vreme de patru secole, până la renaşterea carolingiană.
Augustin este unul din cei mai influenţi gânditori, poate cel mai influent dintre toţi, mai ales dacă ţinem seama de faptul că inclusiv platonismul a influenţat gândirea medievală prin intermediul lui Augustin. El rămâne o autoritate mai mult de o mie de ani după moartea sa, influenţând, de exemplu, gândirea lui Descartes.
Înlocuieşte concepţia timpului ciclic cu aceea a timpului istoric, linear; istoria este “tămăduitoare” în sensul de drum către bine. Învăţătura autentică este posibilă numai prin iluminare. Omul se poate îndoi de multe dar nu şi de certitudinea existenţei sale (premerge raţionalismul cartezian) Oamenii sunt împărţiţi în două categorii : damnaţi şi aleşi; avem răspunderea de a recunoaşte drumul dat de Dumnezeu. Absurdul este semnul divinului – tot ceea ce ascultă regulile logicii noastre este omenesc, ceea ce transcende logica noastră este divin. Sufletul este un alt ordin de realitate decât materia (corpul), este nemuritor fiind din aceeaşi substanţă cu Adevărul. Adevărul este Dumnezeu, este în suflet, mai lăuntric mie decât sinele meu cel mai lăuntric. Credinţa precede înţelegerea, cunoaşterea. Virtuţilor preluate de la Platon – dreptate, cumpătare, curaj, înţelepciune – Augustin le adaugă virtuţile creştine: credinţă, speranţă, iubire; acestea au fost completate cu “virtuţi umanitare”: iubirea aproapelui, fidelitatea, încrederea, umilinţa.
DE CIVITATE DEI si crearea istoriei S-au scris de-a lungul timpului multe despre Sf.Augustin şi lucrarea sa “ De Civitate Dei “- operă fără de care nu va putea fi niciodată înţeleasă istoria Evului Mediu Occidental Catolic. Considerat de unii ca fiind un mare părinte al bisericii sau un mare istoric, Sf. Augustin este considerat de alţii ca fiind un vizionar. Sf Augustin nu este un istoric, cel puţin nu în înţelesul general al cuvântului. El nu narează, nu reconstituie istoria, nu interpretează evenimente. Totodată, autorul lui “De civitate Dei ” nu este un vizionar, nu este un profet. El este mai mult decât un profet. El poate fi considerat un demiurg. Augustin construieşte tipare psihice şi o mentalitate care vor fi comune câtorva zeci de generaţii. “De Civitate Dei “ este opera care va penetra în subconştientul celor care vor aparţine Occidentului catolic, al celor care vor încerca, într-un mod conştient sau nu, să impună lumii întregi această carte sfântă pentru ei, un adevărat testament religios şi politic totodată. Opera Sf. Augustin a dăruit viaţă, coeziune şi mai ales vocaţie istorică Occidentului catolic, lume ce devine o sinteză reuşită între civilizaţia latină, vitalitatea germanică şi mărturisirea creştină. De la papă şi până la ultimul ţăran habotnic, catolicii vor fi marcaţi de crezul istoric al Sf Augustin şi vor sili istoria medievală să se încadreze în cadrele şi tiparele stabilite de acesta.
În perioada clasică a Imperiului Roman, partea occidentală a acestuia şi, în special Roma, are o preponderenţă autoritară pe toate planurile. Această stare de lucruri se modifică odată cu mutarea capitalei la C-tinopol. Secolul al IV-lea d.Chr aduce sfârşitul lumii antice şi triumful noii religii, cea creştină, ce este adoptată acum ca fiind religie oficială în stat. Tot în această perioadă, datorită presiunii popoarelor barbare, a germanicilor mai ales, precum şi a războaielor civile, apare o criză deosebită ce duce la ruperea unităţii politice şi economice a Imperiului. Acesta se rupe în două: Orientul şi Occidentul- lumi ce mai păstrează încă elemente comune. O vreme, echilibrul dintre cele două lumi va fi păstrat, dând o aparentă senzaţie de unitate a lumii romane. În timp însă, cele două entităţi politice romane vor avea evoluţii culturale, lingvistice şi religioase diferite. Eşuarea încercărilor de a restabili ordinea şi unitatea Imperiului vor dovedi clar acest lucru. Mai mult decât atât, echilibrul este rupt definitiv, de data asta în favoarea Orientului grecofon. Pentru prima oară în istoria lumii romane Răsăritul se impune. După dispariţia în 476 a Imperiului Roman de Apus, centrul de greutate al istoriei europene părăseşte Occidentul prăbuşit economic şi politic pentru a se stabili la Constantinopol. Aici, creştinismul în forma sa ortodoxă (lb. gr.-dreapta credinţă), va deveni o suberbă expresie a mărturisirii credinţei în Christos. La adăpostul armatelor imperiale bizantine, biserica creştin-ortodoxă va făuri şi va dărui lumii creştine o bogăţie spirituală mistică ce-i este specifică. Dar, îndreptându-şi întreaga energie spre dumnezeire şi manifestându-se sub mantia protectoare a symphoniei (colaborarea armonioasă cu statul dar şi subordonarea faţă de acesta ), biserica bizantină se va auto-izola de lumea de dincolo de frontierele ortodoxiei şi se va desprinde de caracterul dinamic şi profan, pământesc şi material al istoriei. Ortodoxia rămâne astfel izolată pe un plan spiritual care îi este propriu, lăsând astfel bisericii romano-catolice loc de manifestare pe un alt plan care nu este însă neapărat profan, dar care este mai ales material şi dinamic.
În Occident, procesul de afirmare a religiei creştine, în forma sa catolică (lb. gr. – universal în sensul de în toate locurile şi în toate timpurile, biserica trebuind să-i cuprindă pe toţi creştinii) a avut o altă evoluţie. Într-o lume aruncată în dezordine şi haos politico-social de către invaziile popoarelor barbare, într-o lume ce încearcă să-şi regăsească echilibrul şi totodată să integreze într-o nouă sinteză valorile romane şi creştine cu cele germanice, proces complex desfăşurat de-a lungul secolelor V-VIII, ei bine, în această nouă civilizaţie ce este pe cale să apară, religia creştină şi Biserica însumează toate energiile viabile. Ele devin singurele realităţi stabile. De acum înainte, creştinismul înseamnă viaţă şi viitor iar istoria Evului mediu nu poate fi concepută fără istoria Bisericii creştine din această parte a Europei. Spiritul creştin (viitor catolic) devine esenţa acestei noi lumi. Silită de istorie să devină elementul stabil al identităţii acestei noi civilizaţii, biserica romană regăseşte în interiorul său caracterul dinamic, vocaţia creatoare îndreptată spre viitor, specifică creştinismului. Căci, dacă ortodoxie înseamnă har divin şi mărturisire, geniul catolic este expresia sublimă a forţei creştinismului de creare a unei noi lumi. Toate acestea, biserica romană le datorează Sf Augustin şi operei sale.
“De Civitate Dei” a fost scrisă într-un moment de criză în care Apusul era descumpănit în faţa invaziei şi jefuirii cumplite a Romei de către vizigoţii lui Alaric în 410. Concepută iniţial ca o scriere polemică faţă de acuzaţiile aduse creştinilor de către păgâni, “De Civitate Dei “ a devenit un răspuns providenţial şi genial al bisericii creştine occidentale la provocările viitorului iar idealul augustinian a constituit punctul de plecare pentru zidirea unei noi civilizaţii.
Sf Augustin plasează istoria pe o axă temporală liniară care începe potrivit dogmei creştine de la facerea lumii de către Dumnezeu (Geneza biblică) şi se termină în momentul Judecăţii de Apoi.. Datorită păcatului originar, în urma alungării din Rai, întraga creaţie divină se scindează în două entităţi spirituale. Astfel au apărut cele două cetăţi: una este cea a spiritelor rele şi malefice, Cetatea Satanei, a doua cetate fiind guvernată de legile divine. Este Cetatea lui Dumnezeu în care nu există decât iubire şi dăruire pentru celălalt, o cetate sfântă ai cărei locuitori sunt într-o luptă permanentă şi totală cu slujitorii Diavolului, război ce va dura până la venirea lui Christos pe pământ, până la Judecata de Apoi - moment ce marchează sfârşitul axei temporale a istoriei. Numărul locuitorilor acestei cetăţi sfinte, al luptătorilor lui Christos trebuie să sporească continuu până la înfrângerea definitivă a diavolului. Cetatea lui Dumnezeu devine pentru creştinii occidentali, declaraţi de către Biserică ca fiind soldaţii lui Chrisos, un obiectiv viitor, un crez istoric, un deziderat ce trebuie transmutat din sfera teologică şi spirituală în lumea reală, temporală, politică. “De Civitate Dei “nu este numai prima interpretare filosofică creştină a istoriei, ea este totodată un document oficial ce stabileşte Bisericii Romano-Catolice un obiectiv politic concret.
Datorită Sf. Augustin, istoria, timpul şi spaţiul devin câmpul de luptă dintre cele două cetăţi iar Biserica apuseană îşi asumă rolul dinamic de a organiza şi conduce războinicii creştini în lupta lor împotriva slujitorilor satanei, duşmani ai Bisericii şi deci ai Dumnezeului creştin.
Transformând idealul spiritual augustinian într-un obiectiv terestru concret, Biserica romană se transformă la rândul ei într-un stat al lui Dumnezeu pe pământ, cu un conducător spiritual dar şi temporal totodată- papa, considerat “locum tenens Christi”- locţiitorul lui Christos pe pământ (cf. Matei16), o instituţie cu o ierarhie strictă, cu vasali fideli, cu dreptul de a emite legi în numele lui Dumnezeu şi de a aplica forţa oriunde şi oricând împotriva duşmanilor săi consideraţi duşmanii lui Christos şi copiii Satanei, iar această transformare este legitimată prin obiectivul zămislirii Cetăţii lui Dumnezeu. Creştinii occidentali sunt declaraţi de Biserică o armată ce este convinsă că poate folosi orice mijloace pentru distrugerea celor consideraţi de Biserică “slujitori ai Satanei”, fiecare catolic trebuie să capete credinţa că face parte din “Militia Christi”- armata lui Christos, că de fiecare faptă a sa depinde nu numai propria-i mântuire dar mai ales depinde soarta “Cetăţii lui Dumnezeu”.
În fiecare comunitate, în fiecare burg sau sat, preotul este cel care organizează lumea din jurul său. Biserica devine cea mai înaltă clădire din aşezare, de aici se guvernează comunitatea. Sacerdotul creştin protejează cetatea, sub îndrumarea lui se organizează noua lume occidentală. Istoria acestei lumi se împleteşte strâns cu cea a instituţiei ecleziastice. Biserica romană reuşeşte să solidarizeze masele cu idealul ei augustinian care devine şi al lor. Odată cu răspândirea creştinismului printre germanici, conflictele dintre aceştia şi latini se estompează treptat şi ia naştere o nouă formă de solidaritate umană, legată de sentimentul apartenenţei comune la armata lui Christos. Identitatea lingvistică/culturală devine mult mai puţin importantă decât calitatea de fiu credincios al Bisericii romane.
Organizarea socială a societăţii apusene este subordonată aceluiaşi scop al edificării cetăţii lui Dumnezeu. Occidentalii sunt grupaţi în trei ordine: oratores-clericii, oamenii Bisericii, cei care se roagă lui Dumnezeu, bellatores-nobilii, cei care luptă cu duşmanii Bisericii pentru gloria lui Dumnezeu şi laboratores- cei care muncesc pentru primele două stări. Biserica romană şi lumea apusenă sunt nucleul viitorei împărăţii divine pe pământ iar Sf Părinte de la Roma conduce această lume ca reprezentant al lui Christos. Aceasta este prima mare victorie a Bisericii creştine apusene din istorie. Biserica are un ideal, un crez politic, are la dispoziţie o armată supusă capabilă de orice pentru a zămisli “Cetatea lui Dumnezeu”.Biserica romană îşi asumă pe deplin caracterul catolic-universal.. Occidentul catolic începe treptat să se deschidă spre exterior şi va începe din Cetatea Eternă, precum odinioară Imperiul Roman, cucerirea lumii. Dar acum primordială este îndeplinirea ţelului spiritual augustinian-răspândirea mesajului creştin în întreaga lume ce urmează să fie condusă spiritual şi temporal de Roma-capitala creştinătăţii, capitala Cetăţii lui Dumnezeu pe pământ.
Primii care vor adopta idealul augustinian vor fi călugării irlandezi. Din mănăstirile lor, aceşti primi soldaţi ai lui Christos, misionari şi civilizatori totodată vor porni din secolul al V-lea prima cruciadă spirituală a Bisericii romane: creştinarea şi organizarea noilor popoare ale Europei apusene. Ei întemeiază noi mănăstiri, adevărate cetăţi ale spiritului, unde vor zidi temeliile culturii occidentale. Mai mult decât atât, influenţa lor nu este numai spirituală ci şi politică. Datorită lor şi urmaşilor lor, Imperiul Franc al lui Carol cel Mare nu va fi doar o încercare-surogat de reconstituire a Imperiului Roman ci prima mare acţiune temporală a spiritului catolic, prima încercare de ridicare pe pământ a “Cetăţii lui Dumnezeu”. Imperiul Carolingian este simbolul politic al noii lumi în care valorile romane şi germanice se îmbină armonios cu cele creştine. Nu putem ignora rolul major al Sf. Augustin în istoria medievală apuseană. Dacă l-am ignora, n-am putea înţelege încercările occidentale de reconstituire a Imperiului Roman, cruciadele, Inchiziţia, spiritul creator al catolicului pentru care acţiunea, faptele au o importanţă deosebită, spiritul lui de conquistador cu sabia într-o mână şi Biblia în cealaltă, războinic şi misionar totodată. N-am putea înţelege istoria evului mediu occidental catolic.
Concepţia lui a fost preluată şi utilizată dogmatic pentru respingerea concepţiei aristotelice a lui Toma de Aquino. În vremea Reformei, a fost preluată în special concepţia despre predestinare şi istorie ca tămăduitoare.
A fost primul filozof care a luat în considerare istoria ca fiind necesară în educarea oamenilor şi pentru lichidarea răului.