Nu se cunoaşte autorul cărţii Iov, dar au fost sugeraţi: Iov, Elihu, Moise, Solomon şi Ezra. În ceea ce priveşte perioada în care a fost scrisă există anumite teorii: că a fost scrisă curând după consumarea evenimentelor, cel mai probabil de către Elihu sau Iov; ori că ar fi fost scrisă de către Moise pe când era în Median (zonă aflată în apropierea ţării Uţ, unde se ştie că Moise a petrecut patruzeci de ani 1445-1485 î.Cr.); sau că ar fi fost scrisă de către Solomon, aproximativ în anul 950 î.Cr.

*Omul şi nevoia de un mijlocitor

Indiferent de perioada în care a fost scrisă, aparent la o distanţă considerabilă de întruparea Domnului Isus, din întreaga istorie rezultă un adevăr fundamental: oamenii aveau nevoie de Hristos ca şi intermediar (Preot) cu mult timp înainte ca Acesta să vină. Asta rezultă din discursul lui Iov care în culmea suferinţelor lui spune că ar dori să existe cine care să mijlocească între el şi Dumnezeu: ‘’Nici nu este un mijlocitor între noi, care să-şi pună mîna peste noi amândoi.’’ (Iov 11:33)

            Iov avea nevoie de o punte de legătură sigură între el şi Dumnezeu, iar Isus este întocmai acea punte.

*Ispitirea lui Dumnezeu

Citind cu o mai mare atenţie primul capitol al cărţii mi-a atras atenţia fragmentul cuprins între versetele 9-12, în care Satan îi oferă Domnului motivele pentru care Iov i-a fost credincios în tot acel timp, acuzându-l de fapt că toate acţiunile lui sunt motivate de interese evidente.

 Dar altceva mi-a atras atenţia de fapt, şi anume, versetul 11:‘Dar ia întinde-Ţi mâna şi atinge-te de tot ce are, şi sînt încredinţat că Te va blestema în faţă!’. Imediat mi-am adus aminte de Iacov 1:12-13. Dacă ar fi să îl privim pe Iov prin perspectiva versetului doisprezece l-am putea numi fericit fiindcă ‘’Fericit este omul care rabdă ispita, pentru că după ce a fost găsit bun, va primi cununa vieţii, pe care a promis-o Dumnezeu celor ce-L iubesc.’. Dar punctul esenţial, care de fapt prezintă un caz demonstrat este versetului treisprezece:‘Nimeni, când este ispitit, să nu zică: ‘’Sînt ispitit de Dumnezeu.’’, căci Dumnezeu nu poate fi ispitit de ceea ce este rău şi nici El însuşi nu ispiteşte pe nimeni.’; diavolul nu a cerut permisiunea Domnului ca să se atingă de Iov, ci L-a instigat (ispitit) pe El să o facă, dar răspunsul pe care Dumnezeu Îl dă demonstrează că într-adevăr El nu poate fi ispitit de ceea ce este rău (Satan) ca să facă rău. Dar Dumnezeu în deplinătatea înţelepciunii Lui i-a răspuns diavolului: ‘Iată, îţi dau în mână tot ce are, numai de el însuşi să nu te atingi!’.

Asta nu înseamnă că Dumnezeu nu are puterea să îşi lase amprenta pe un om în felul acela, are puterea asta căci ‘’El face rana şi tot El o leagă’’ (Iov 5:18) dar când face asta, nu o face ca răspuns la instigarea lui Satan, ci fiindcă El are un plan al Lui.

*Fiul este ca Tatăl

De cele mai multe ori se fac referiri la ispitirea lui Isus din pustie, dar nu cred că s-a observat faptul că diavolul a încercat acelaşi lucru cu Dumnezeu (dar fiind în alt context, formularea a fost alta), dar tocmai datărită puterii absolute a Acestuia nu poate fi ispitit. Acest lucru îl putem vedea foarte clar în al doilea capitol al cărţii când diavolul revine cu acuzele, încercând să Îl instige pe Dumnezeu pentru a doua oară să ia atitudine El Însuşi faţă de Iov: ‘’Dar ia întinde-Ţi mîna şi atinge-Te de oasele şi carnea lui, şi sînt încredinţat că Te va blestema în faţă.’’ (Iov 2:5). Dumnezeu însă în suveranitatea Lui îi răspunde: ‘’Iată, ţi-l dau pe mînă: numai cruţă-I viaţa.’’ (Iov 2:6). Asta arată faptul că într-adevăr, Dumnezeu nu poate fi ispitit.

Din moment ce Isus a fost încă dinainte de facerea lumii, ba chiar a participat la facerea acesteia, ne putem imagina şi faptul că cel mai probabil şi El a luat parte la adunarea din cer unde s-a înfăţişat Satan. ‘‘Adevărat, adevărat vă spun, că, Fiul nu poate face nimic dela Sine; El un face decît ce vede pe Tatăl, face şi Fiul întocmai.’’, astfel se poate explica stabilitate lui Isus chiar şi în timpul în care era om printre noi. ‘Copilăria’ Lui, dacă ar fi să o numim aşa nu a fost cea de pe pământ, nu în adevăratul sens al cuvântului. Existenţa Lui întreagă a fost în prezenţa Tatălui, şi pe buzele Lui a fost un adevăr desăvârşit când a spus că El nu face decât ce Îl vede pe Tatăl făcând. Cel mai probabil a asistat la obrăznicia diavolului, a văzut cum în mod repetat acesta a încercat să Îl facă pe Dumnezeu să ia anumite acţiuni împotriva lui Iov, dar a văzut victoria Acestuia. Şi aici se mai dezleagă un ‚secret’ pentru noi, fiindcă am fost învăţaţi să Îl luăm pe Isus ca exemplu de urmat, dar din moment ce Isus de-a lungul vieţii Lui pământeşti nu a făcut decât ceea ce a văzut pe Tata făcând, noi de fapt învăţăm ca de la un  ‚frate mai mare’ pe care Tata l-a învăţat deja toate lucrurile pe care noi (în statul de copii ai Lui) trebuie să le facem, şi El a trăit în aşa fel încât tot ceea ce a făcut să rămână un exemplu demn de urmat.

*Atitudinea Lui Dumnezeu faţă de suferinţa noastră

            Mai mult ca oricând, atunci când omul se află în suferinţă, acesta se simte privat de prezenţa Domnului, chiar dacă nu este aşa ‚’’Măcarcă zici că nu-L vezi, totuş pricina ta este înaintea Lui: aşteaptă-l’’ (Iov 35:14).

Noi însă trebuie să îl privim pe Iov prin prisma umanităţii, mai întâi de toate era tată iar moartea subită a celor zece copiii ai lui în mod sigur pe oricare dintre noi ne-ar fi adus în pragul nebuniei; şi moartea a unui singur copil într-o familie este o dramă, uneori duce la destrămarea familiei. A îţi vedea toţi copiii morţi într-o singură zi este tragic şi cuvântul ‚tragic’ nu poate descrie nici măcar un mic procent din gravitatea situaţiei. Adăugăm faptul că şi-a pierdut toată avuţia dar şi statutul social, fiindcă membrii societăţii de atunci credeau că orice nenorocire este o sancţiune aplicată de Dumnezeu pentru păcate comise.

A doua atingere a lui Satan îi aduce lui Iov o boală fizică gravă, într-atât încât l-a schimonosit, când cei trei prieteni ai lui au venit la el, Elifaz, Bilbad, Ţofar:’’Ridicându-şi ochii de departe, nu l-au mai cunoscut.’’ (Iov 2:12).

În tot acest timp, îmi pot doar imagina durerea cu care Dumnezeu privea spre Iov ştiind că suferinţa lui era într-adevăr mare.

*Atitudinea omului în suferinţă

            Unii găsesc de cuviinţă să o învinuiască pe soţia lui Iov datorită atitudinii ei, dar trebuie să privim situaţia acestei familii prin prisma umanităţii. Durerea ei ca mama a fost imposibil de măsurat, în general moartea unui singur copil zdruncină o mamă atât de puternic încât cu greu îşi poate reveni, nici nu îmi pot imagina suferinţa ei când şi-a îngropat toţi copiii.

            Când aceasta şi-a îndrumat soţul să îl blesteme pe Dumnezeu şi să moară (Iov 2:9), îi muriseră deja copiii, şi-a pierdut averea şi acum stătea lângă soţul ei desfigurat de o boală ce-l măcina şi îl chinuia. Ea se sătură atât de durerea pierderii odraslelor ei, iar acum se vedea parcă obligată să îşi vadă soţul chinuit. Nu a zis ‚Bleastămă pe Dumnezeu şi murim!’, ci a zis ‚şi mori’ fiindcă ea dorea ca el să scape de durerile care îl chinuiau.  

            În Biblie putem găsi diferite situaţii în care oamenii au dat înapoi odată aflaţi în necaz: apostolii în grădina Ghetsismani, apoi Petru în curtea marelui preot... Omul are tendinţa să se îndepărteze ori să Îl vadă pe Dumnezeu ca fiind sursa tuturor necazurilor.

*Atitudinea corectă a omului în suferinţă

            ’’Şi a zis: Gol am ieşit din pântecele mamei mele, şi gol mă voi întoarce în sânul pământului. Domnul a dat, şi Domnul a luat, - Binecuvântat fie Numele Domnului!’’ (Iov 1:21)

            Câţi dintre noi reuşim cu o inimă sinceră să îl binecuvântăm pe Dumnezeu în timpul necazului? Dacă e să fim sinceri, ne scăpăm ‚masca’ pocăinţei pentru cinci minute doar fiindcă ne-am lovit de mobilier, ori fiindcă cineva nu ne-a dat prioritate într-o conversaţie şi alte lucruri care sunt de fapt fleacuri în comparaţie cu suferinţa grea a lui Iov.  

            Cu toate acestea, Iov a reuşit să îl binecuvânteze pe Dumnezeu cu o inimă sinceră.

*Care ar trebui să fie dorinţa cea mai mare a omului în necaz

            ’’Îmi va rămîne măcar această mângâiere, această bucurie în durerile cu cari mă copleşeşte: că niciodată n-am călcat poruncile Celui Sfânt.’’ (Iov 6:10)

            Pentru cel pocăit (născut din nou), tot ceea ce contează este premiul chemării cereşti‚   ’’Alerg spre ţintă pentru premiul chemării cereşti a lui Dumnezeu.’’ (Filipeni 3:14).

Există două categorii de oameni, aceia care dau totul pe lumea aceasta şi prea puţin pe condiţia sufletului după moarte, şi cei care dau prea puţin pe lumea aceasta (incluzând bogăţiile ei, dar şi propria lor viaţă, sănătate) şi totul pentru condiţia sufletului după plecarea din acest loc.

 Pot să vă prezint în antiteză pe Cain şi pe Iov: în timp ce Iov era preocupat să nu păcătuiască împotriva Domnului ca să vadă slava Lui, Cain era preocupat de viaţa lui pământească ’’Eu voi trebui să mă ascund de Faţa Ta, şi să fiu pribeag şi fugat pe pământ; şi oricine mă va găsi, mă va omorâ.’’ (Genesa 4:14) fără să se gândească la ce vine după ce pământul se întoarce în pământ. Întrebarea şi preocuparea lui nu era: oare mai pot să fiu iertat de Dumnezeu, oare am să fiu judecat pentru uciderea fratelui meu? Sunt sigură de faptul că dacă ar fi fost să se căiască, să fie preocupat de condiţia sufletului lui, Dumnezeu i-ar fi dat o a doua şansă.

*Faţă în faţă cu Dumnezeu

            Nimic nu se compară cu reflecţia din oglindă atunci când priveşti în ea şi Dumnezeu este alături de tine. Te vezi ca pe o grămadă de lut într-un vas, iar El, Stăpânul are toată puterea asupra ta. ’’Urechea mea a auzit vorbindu-se de Tine; dar acum ochiul meu Te-a văzut. De aceea îmi e scârbă de mine şi mă pocăiesc în ţărână şi cenuşă.’’ (Iov 42:5-6)

            Noi ca şi copii ai Lui, nu avem dreptul (şi nici nu o să îl avem vreodată) să chestionăm acţiunile Lui Dumnezeu. Este greu, într-adevăr, cel mai greu este când suferinţele ne năpădesc;  datorită logicii nu o să Îl ‚certăm’ niciodată pe Dumnezeu pentru binecuvântările Lui. Cu toate acestea, Iov a zis următorul lucru soţiei lui când aceasta i-a spus să Îl blesteme pe Dumnezeu ca să poată muri:’’Ce! Primim de la Dumnezeu binele, şi nu primim şi răul?’’ (Iov 2:10)

            Da... primim noi doar binele? În viaţa noastră de zi cu zi suferinţa este ceea ce ne apropie de Dumnezeu. Poporul Lui a oscilat mereu între El şi alţi zei străini. Când acesta a fost binecuvântat peste măsură de mult s-a întâmplat mereu că după o anumită perioadă ei pierdeau din vedere sursa tuturor binecuvântărilor, Dumnezeu. De aceea Acesta a fost mereu nevoit să îi treacă prin necazuri şi robie fiindcă doar aşa reveneau pe drumul cel bun după ce deviau.

            Dar istoria lui Iov nu intră în această categorie; el îi era credincios lui Dumnezeu.

*Bărbatul: preotul familiei

            Dacă tot am menţionat despre credincioşia lui Iov, trebuie să atrag atenţia asupra seriozităţii şi devotării pe care o avea în rolul de preot al familiei. Căsnicia pune pe umerii bărbatului o responsabilitate, nu doar aceea de a fi susţinătorul financiar al familiei, dar şi de mijlocitorul, puntea de legătură dintre familie şi Dumnezeu. Da, evident, rolul major Îl are Isus, dar pe lângă acesta soţul trebuie să stăruiască înaintea Domnului pentru familia lui. Iov aducea deseori arderi de tot pentru copii lui, pentru fiecare în mod separat, şi pe lângă aceasta îi sfinţea.

**

          Evident că mai sunt foarte multe lucruri de adăugat, acest lucru arată câtă învăţătură putem să deprindem din istoria lui Iov fiindcă nu este doar povestea de viaţă a unui om binecuvântat peste măsură de Dumnezeu, care a fost mai apoi testat, şi binecuvântat în urma trecerii acelui test; istoria are subtilităţi, este astfel unei bijuterii care trebuie studiată cu atenţie şi adevărata ei valoare poate fi recunoscută doar de un cunoscător în domeniu.