E-atât de-aproape Domnul, mai mult ca orișicând,
Iar noi cuprinși de somnul puternic și adânc,
Lăsat-am la o parte viața cea de sus
Și-n fericiri deșarte nădejdile ne-am pus.

Trăim conduși de ură, de pofte, de plăceri
Și scoatem din Scriptură ”îngustele păreri”
Căci par prea demodate și lumea-a evoluat,
Azi orișice se poate, nimic nu e păcat.

A noastră conștiință de mult a amuțit,
Cuvântul ”pocăință” e-atât de învechit;
Azi standardele lumii le luăm îndrumător
Uitând că El, Rabuni, e-al nost` Învățător.

Ajuns-am sclavii proprii, bolnavi și obosiți,
De patimile firii atât de chinuiți,
Iar sufletul suspină flămând și însetat,
De nemiloasa tină închis și sufocat.

Tânjim după viață când ea se stinge-n noi,
Se face dimineață și pumnii tot ni-s goi;
Ce roade vom aduce la Domnul când revine,
Când pasul nostru duce spre moarte și rușine?

E-atât de-aproape clipa și vine Izbăvirea
Când El întinde-aripa încoronând răpirea,
Iar cei ce vor rămâne de groază vor muri
Căci nu se poate spune durerea ce va fi…

Gândește-te, creștine, la traiul tău murdar,
Cât încă El te ține, cât încă mai ai har
Și schimbă-ți azi viața trăind spre slava Sa
Căci vine dimineața și-n ceruri vei pleca!

26 aprilie 2011