FLORICELE DE PETUNII


Cum păşeam sub raza lunii,
pe cărări cu iarbă deasă
floricele de petunii
mă-nsoţeau, cântând spre casă.

O, voi, flori încântătoare
pentru cine, pentru cine
înălţaţi, cu-nfiorare,
doruri şi cântări senine ?

Noi trimitem cu tot dorul
zi şi noapte mulţumirea,
către Tatăl Creatorul,
ce ne-a pus în piept iubirea!

Mă întâmpinau gorunii
prin poienile-nnoptate,
iar mireasma de petunii
se-nălţa cu pietate.

Dus de gândurile mele,
pe covoarele de rouă,
auzeam de printre stele
clopote de veste nouă.

Ale nopţii mele vise
ar fi vrut să mă dezmierde.
Luna-ntreagă asfinţise
pe cărări cu iarba verde.

Noaptea era ca tăciunii.
Se-aprindeau făclii în iarbă.
Codrul fără raza lunii,
parcă începea să fiarbă.

Ce să fie ? Ce să fie ?,
mă-ntrebam eu în neştire.
Noaptea se-ntâlnea pe glie
cu a zorilor sclipire.

*
Doamne, fă deci să răsară
sus pe cer al vieţii Soare,
ce-mi aduce-o primăvară
după nopţi de frământare!

De-ar mai fi să trec prin noapte
şi să n-am nici raza lunii,
fă să fie-a mele fapte
floricele de petunii!