DIOTREFISMUL


Diotref, creştin cu carte,
se-ntrecea în gluma lui,
vrând să-l deie la o parte,
chiar pe servul Domnului.

Dar Ioan în faţă-i spune:
- "Tinere mult prea zelos
tu nu ai înţelepciune
sfântă-n duhul tău fălos.

Domnul ne-a vorbit, ştii bine,
să iubim în chip deplin.
Însă vai, El nu-i în tine,
dacă eşti de ceartă plin.

Dacă zici că-ţi place ruga
şi cuvântul lucrător
nu-i trata pe sfinţi cu fuga
de nevoia vieţii lor.

Mulţi în fapte-ţi vor iubirea
nu în vorbe mari şi-atât:
vorbe să alinte firea,
ce din cuie-a coborât."

Diotref privind cu fală
spre apostolul bătrân
îi vorbi: - "Această şcoală
o cunosc. Dar eu rămân

să slujesc aici în turmă
şi să fiu păstor curat.
Vom vedea noi toţi pe urmă
cine-i rău şi vinovat."

Adunarea se dezbină.
Vreo câţiva s-au dus cu el.
Totuşi cei mai mulţi înclină
spre Ioan, blând ca un miel.

El, apostolul iubirii
glăsuieşte uşurat:
- "Prinţ Divin al nemuririi,
slavă Ţie ne-ncetat!

Tu-ai rostit o judecată,
depărtând pe cel viclean,
ca Mireasa Ta curată
să ajungă la liman!"

Şi apoi Ioan aşterne,
către Gaiu cel iubit,
sfaturi vii din slăvi eterne:
"Nu urma pe cel pripit!

Diotref nu vrea să ştie
nici de mine, nici de sfinţi.
Îi sfidează cu trufie,
cu duh lacom de arginţi.

El e-acela ce n-ascultă,
bizuindu-se mereu
pe priceperea lui multă,
însă fără Dumnezeu.

Eu am să-i aduc aminte
de-ale gurii răutăţi.
Şi-am să-l mustru prin cuvinte
aspre, ca şi-n alte dăţi.

El apasă Adunarea
şi stăpân se crede-n ea.
Iar în ochii lui mustrarea
nu e dreaptă şi n-o vrea.

El a scos pe mulţi afară
dintre credincioşii buni,
socotindu-i o povară,
prin prea multe misiuni.

"Nu puteţi vesti Cuvântul
lui Isus numai aici ?
Să cutreeraţi pământul ?",
a zis el spre ucenici.

Dar nici pe-alţii nu-i mai lasă
să-i primească pe străini.
Tu deschide-ţi a ta casă,
pentru-ai cerului sfânt crini!

Fă deci binele întruna
şi vei fi bine văzut
de Cel ce-ţi va da cununa,
potrivit cu ce-ai făcut!"

*
Şi de-atunci, adepţi s-adune,
vine un curent, nu-i nou,
al aceluia ce spune
că a fost şi că-i erou.

Diotref, e scris pe nume
în Cuvântul Celui Viu,
vrea să-şi facă un renume,
însă el e-un trist pustiu

când îi calcă în picioare,
pe apostolii smeriţi
şi apoi se-nalţă-n soare
cu toţi sfinţii-nchipuiţi.

Cei ce vor întâietate,
dar să-i mustri nu prea poţi,
sunt pentru eternitate
ai lui Diotref nepoţi.

Deci verifică-te bine!
Eşti smerit, cât eşti de sus ?
Laşi în faţa ta pe-oricine ?
Dacă da, eşti cu Isus!

Dar de nu iubeşti mustrarea
şi vrei locul cel dintâi,
ţi-ai greşit, să ştii, cărarea
şi cu Diotref rămâi!