DIALOG


L-am întâlnit într-un pridvor
pe Domnul slăvilor senine.
El suspina ca vântu-n zbor,
ca apa lină de izvor,
prin lunci de pietre pline.

L-am întrebat de-atunci mereu:
- "De ce eşti trist, o, Doamne Sfinte?"
- "Sunt trist acum, iubitul Meu,
că duc de mult al lumii greu,
dar cine ia aminte ?

Mă doare după toţi ai Mei
ce-adună snopi de frunze moarte,
nu-n zboruri dulci de porumbei,
ci-n zvon de şerpi cu clopoţei,
sfidând divina Carte.

Le-am tot trimis din cer scrisori,
dar ei toţi, fără să le pese,
n-aşteaptă-ai zilei Mele zori
ci se petrec în sărbători
şi chefuiesc la mese.

Prin multe vreau să le-amintesc
că revenirea Mea e-aproape.
În arca traiului lumesc
n-aş vrea, pe nimeni, să găsesc
pierdut pe-ntinse ape.

Eu am venit ca să-i conving,
cu-a suferinţei Mele şcoală,
pe toţi ai Mei ce nu se-ating
de pânza negrului paing
ce lumea o înşeală!"

Eu, printre lacrimi, I-am răspuns:
- "Sfinţeşte-mi, Doamne, Tu chivotul!
Când sus pe cruce-ai fost străpuns,
tot chinul greu Ţi-a fost de-ajuns,
să-Ţi dau şi eu azi totul."