FOCUL DE PAIE

Una este-un foc de lemne, alta este-un foc de paie.
Focu-nseamnă şi putere, şi nu doar o vâlvătaie.
Omul fără foc în suflet e-o fiinţă foarte rece.
N-are scop şi nu cunoaşte nici cu el ce se petrece.

Totuşi dacă el încearcă doar prin sine să tot ardă,
La un moment dat începe combustibilul să-l piardă.
De nu-i toarnă Creatorul noi rezerve la bătaie,
Se trezeşte-n viaţă omul că-i un simplu foc de paie.

Pare-aşa de mărginită viaţa pe planeta noastră,
Când o vezi doar ca pe-o floare ruptă şi-aşezată-n glastră.
Taina ei nu-i lămurită nici de mari savanţi ai lumii.
Rând pe rând, cu toţi ne-ntoarcem în adâncul rece-al humii.

Întrebările rămas-au pentru orice generaţii.
Cine poate să ofere cât mai clare explicaţii?
Dacă focul nostru-n sobă nu-i acum decât cenuşă,
Noi ca gospodari aducem un alt jar pe-aceeaşi uşă.

Tot aşa şi Creatorul care-i viu şi-n veci nu moare
A pus într-un corp de carne duh din viaţa viitoare.
Trupul nu-i decât o haină, în pământ se-ascunde-n moarte
Până vine Învierea, după cum e scris în Carte.

Focul cel plin de putere Duhul Sfânt îl reaprinde
Când cel credincios învie şi Răpirea-n Cer o prinde.
Focul cel de paie, însă, nu mai dă nicio speranţă.
Un astfel de om îşi vede viaţa lui ca şi o zdreanţă.

El s-a încrezut în sine, în plăcerea păcătoasă
Şi a stat mereu departe de Isus şi de-a Lui casă.
A tot persiflat credinţa şi-o taxa drept slăbiciune;
N-a făcut apel la Domnul printr-o simplă rugăciune.

O astfel de alergare te distruge, te deprimă,
Iar în faţa veşniciei este-o-ngrozitoare crimă.
Focu-acesta când începe, face-o mare vâlvătaie,
Dar la urmă-n faţa morţii el va fi un foc de paie.