MEDITAŢIE NOCTURNĂ

E-aproape miezul nopţii
În lumea cea reală,
Cu bune şi cu rele
Ce-adeseori ne-nşală.

Trec generaţii mândre
C-au tot purtat ştafeta
De la o puşcă mică
La ce e azi racheta.

Întreaga dezvoltare
A omenirii noastre
A aşezat o umbră
În zările albastre.

Mulţi nu mai văd azi cerul,
Ci doar pământul vieţii
Pe care îl frământă
Sub zodia tristeţii.

Suntem mai trişti cu toţii
Că n-avem rezultate,
Că nu scăpăm de criză
Şi criza este-n toate.

Vedem că tot ce vine
Spre noi ca uraganul
Ne ia orice speranţă
Când se încheie anul.

E totuşi miezul nopţii...
Stă trează vreo fiinţă
Privind la vreun Luceafăr
Cu crez şi pocăinţă?!

Mai este loc în lume
De-o dragoste curată
Acum când fărdelegea
Mai fioros se-arată?

Cine-ar putea să fie
Lucid ca şi o rază
Ce-alungă bezna nopţii
Când inima e trează?

Pământul se scufundă
În noaptea de acuma
A necredinţei oarbe
Ce creşte ca şi ciuma.

Mândria cea deşartă
Pe oameni îi mănâncă
Şi poate să doboare
Şi-un sfânt de pe o stâncă.

Sindromul lumii noastre
Nu poate-avea soluţii
Prin mintea omenească
Sau din circumvoluţii.

Cât timp chiar Creatorul
Ce ne-a făcut din tină
Nu-i respectat de nimeni
Când El ne dă Lumină

Nicicând nu vom şti Calea
Ieşirii din impasuri
Chiar de vor trece veacuri
Ce vor părea ca ceasuri.

Acum în miezul nopţii
Se-aude o strigare...
E-o voce-adevărată
Sau asta mi se pare?!

Mă uit pe geam... Tăcere...
Nu văd nici raza lunii.
Stau copleşit de frică
În noaptea ca tăciunii.

Şi totuşi vocea strigă
Din ce în ce mai tare:
„Ieşiţi, al vostru Mire
Acum pe Cer apare!...”

O clipă mă cutremur.
Dar visul se termină...
Speranţa mea se-aprinde
Sub geana de lumină.

Fii binecuvântată
Lumină din vecie
Că eşti mereu cu mine
Şi-mi faci speranţa vie!