INCERTITUDINI…
Doamne, am obosit de-atâtea căutări.
Am scotocit al lumilor pustiu,
Sperând că n-am să mor fără să ştiu!
Dar am la fel de multe întrebări…

Întreaga-mi viaţă, dezorientată,
Se zbate în al neputinţei chin.
Şi mor, cu fiecare pas câte puţin,
Fiindcă alerg pe mii de căi odată!

Nu mai disting realităţi şi basme.
Cu viaţa aş plăti lucrul dorit,
Ca mâine să-l arunc, dezamăgit,
Realizând că am râvnit fantasme!

Mă rătăcesc în mersul meu mereu
Printre mulţimi ce seamănă cu mine;
Dar totuşi, sunt întruchipări străine.
Cu milioane-alături, sunt doar eu!

Mă apăr de iluzii cu avânt,
Şi par în faţa lor de neclintit.
Dar în final, cu trupul istovit,
Mă prăbuşesc. Şi singur m-am înfrânt!

Nu ştiu nici cine sunt, nici unde merg.
Cu toate astea, mi-e nesuferit
Să-mi fie numele batjocorit!
Spre nicăieri mă-ndrept, dar tot alerg!

Aş vrea să ştiu ce nimenea nu ştie!
Aş vrea să pot ce nu-mi este pretins!
Dar m-am obişnuit să fiu învins.
Şi-ncep să mă complac în nebunie!

Mă îngrozesc cu teamă şi dezgust
În faţa unor lucruri nepermise,
Ce-n şiruri fără capăt sunt cuprinse!
Dar, îmi sugrum regretul, şi-apoi gust!

Doamne, să Te ascult atât de des, nu pot!
Dacă întâiul om eram, şi mi-ai fi zis
Să nu m-ating de pomul interzis,
Poate că eu… l-aş fi mâncat pe tot!
Doresc cu orice preţ înţelepciune
Şi o vânez, în lucruri de nimic.
Că am cunoaştere să pot să zic!
Îmbrăţişez marea deşertăciune.

Adun mai mult, prin orişice trăire,
Un alt „De ce?” atâtor mari dileme
Şi caut rezolvări pentru probleme
Ce nu îşi au răspuns în omenire!

Azi sunt un om, şi nu sunt ipocrit.
Dar stări şi sentimente poate mor
Şi altele renasc în locul lor
Iar mâine, sunt cu totul diferit!

Decid să nu mai fiu subiectiv,
Împrejurări şi fapte când dezleg,
Dar tot cu mintea mea le înţeleg!
Crezând că totul este relativ.

Dar răzvrătitu-mi cuget, n-a putut
Să îşi accepte latura-i finită
Şi cugetarea mea nestăpânită
Râvneşte Adevărul absolut!

Mereu Te rog să-mi spui ce pot să fiu,
Şi calea Ta s-o văd mai desluşit!
Iar alteori cu râvnă mi-am dorit
Crezând să Te urmez, fără să ştiu!

Doamne, alerg în zări, departe, după Tine
Şi aş străbate-ntregul infinit
Doar ca să ştiu pe veci că Te-am găsit!
Dar, Doamne, Tu eşti lângă mine.

Mă rătăcesc prin întrebări prea grele
Fugind după soluţii, în ascuns!
Şi mă voi mulţumi cu un răspuns:
Tu eşti suficient şi fără ele!