MIRELE ISUS
Demult, în vremi de veacuri îngropate,
Pe scena existenţei s-a jucat
Drama celei mai sfinte şi curate
Iubiri, din toate câte-au existat.
Un mire, cu o dragoste divină,
De al iubirii dor încătuşat,
Se cobora din Ţara de lumină
Către iubita inimii purtat.
Spre ce făptură plină de virtute,
Spre ce demne, alese frumuseţi,
Îşi îndrepta comorile avute
Cel mai înavuţit dintre semeţi?
Era o floare pură şi curată?
Era dintre minuni cea mai aleasă?
Era în gingăşie îmbrăcată,
A lui mult adorabilă mireasă?
O floare? Mai degrabă o neghină!
Nici pură, nici curată, nici gingaşă,
Pătată de-a minciunii neagră tină,
Murdară şi în vicii pătimaşă.
Şi totuşi, pentru ea, divinul Mire,
A îndurat tristeţe şi durere
Şi-a alergat chiar până la jertfire,
Un strop de dragoste în schimb să spere!
Când se zbătea în propria-i tortură,
Zdrobită de păcatul zămislit
Şi sufocându-se de-atâta ură,
Atunci pe Mire ea l-a întâlnit.
El i-a promis curând s-o dezrobească
Dintr-o sclavie neînduratoare,
De ar voi pe veci să părăsească
Dorul plăcerilor chinuitoare!
Pe-o cruce legământul s-a-ncheiat,
Şi au semnat cu sânge dezrobirea!
Logodna în piroane-au sigilat
Şi Mirele şi-a împlinit jertfirea.
Ca înştiinţare s-a-nălţat un tunet
Şi întunericul a fost decor,
Zbierând neputincios şi fără sunet,
Pământul a privit ca spectator...
Punând o haină albă, nepătată,
Pe al miresei întinat trecut,
A preschimbat-o în floare curată,
Cum nimeni altul nu ar fi putut!
Apoi, iubitul Mire a plecat acasă,
La Tatăl său ceresc, în slava sfântă,
Pentru a-ntinde o divină masă,
Mireasa să îşi cheme-apoi la nuntă!
*****
De-atunci, sub soare au zburat mulţi ani.
Şi astăzi, aşteptându-şi sfântul Mire,
Mireasa, prigonită de duşmani,
Rănită îi aşteapt-a Lui venire.
Înlănţuită-n funii de dispreţ,
Scuipată, cu o cruntă ignoranţă,
Plătindu-şi aşteptarea cu un preţ
Ce-ar vrea să-i spulbere orice speranţă!
Târâtă, fără voie, spre-o purtare
Ce Mirelui plăcere nu i-ar face,
Atrasă, cu o mare-ndemânare,
Ca legământul sfânt să îşi încalce.
Mulţimi de glasuri cu un blând alin
Printre suspine îi îmbie miere,
Umplută cu ucigător venin
Şi consumată-n lacrimi de durere!
Lovită, cu puterile slăbite,
Şi zăvorâtă în al lumii hău,
Câte un strop de miere mai înghite
Şi mai apoi plângând, îi pare rău.
Dar Mirele slăvit din veşnicie,
Privind-o în dureri cum se sfârşeşte,
Zdrobită sub a lumii grea robie,
Mai mult ca niciodată o iubeşte!
Dacă, orbită de vălul durerii,
Ea, poate îl mai uită câteodată...
În schimb, din măreţia îndurării,
El n-a dat-o uitării niciodată!
Căci a promis că va veni din slavă
În a splendorilor haină cerească,
Să spulbere-n văpăi a lumii pleavă,
Mireasa lui în cer să o răpească!
*****
Cunoşti această veche întâmplare
Despre logodna Mirelui de sus?
Este iubirea făr-asemănare
Dintre Biserică şi Mirele Isus.
Tu, mai păstrezi în tine legământul
Ce l-ai făcut la poala unei cruci?
Sau te-a atras în cursa lui pământul,
Şi mierea otrăvită i-o apuci?!
Mai porţi tu haina albă şi curată
Ce prin logodna sacră ai primit?
Sau în mocirla lumii e pătată,
Şi jurământul ţi-ai nesocotit?!
Păstrează ne-ntinată alba haină
Ce-a fost plătită cu un preţ nespus,
Păzeşte-n tine a logodnei taină,
Căci în curând veni-va Mirele Isus!