VĂDUVA NEDREPTĂŢITĂ

Existase o cetate unde pătimea poporul:
Lacom, laş, nedrept în toate le era judecătorul.
Erau victime destule, nedreptăţi atât de crase.
Judeca doar după pungă, după feţele frumoase.

El n-avea nici o ruşine de vreun tată, de vreo mamă,
Iar de Dumnezeu din ceruri n-avea nici un pic de teamă.
Îşi purta cu aroganţă roba sa de judecată;
Să-l atace cu mânie nimeni n-a-ndrăznit vreodată.

Iată că-ntr-o zi venise şi o văduvă sărmană
Care-n viaţa personală mai de mult purta o rană.
Un vecin pornit pe pâră o nedreptăţea întruna;
Zilnic între ei pe glie nu-nceta deloc furtuna.

Îi muta mereu hotarul, o fura pe apucate,
O pâra la primărie că nu are demnitate,
Că-n grădina ei smochinii fac o umbră mult prea deasă
Şi, vezi Doamne, i-o aruncă peste gard, la el în casă.

Că avea găini rebele ce cotcodăceau prea tare,
Că muncea fără odihnă chiar şi-n zi de sărbătoare,
Că şi liniştea i-o strică zi de zi când taie lemne...
Turuind mereu cu gura el făcea cu mâna semne.

Plictisit judecătorul de-o aşa ciorovăială,
I-a trimis din nou acasă pe-amândoi cu punga goală.
În zadar plângea sărmana văduvă nedreptăţită.
„Nu am timp de voi acuma nici o singură clipită.

Treburi mult mai serioase, cazuri grele, mult mai dure,
Oameni disperaţi pe vatră care nu mai pot să-ndure...“
Multă vreme-i amânase nedreptul judecător,
Dar acum îşi zise-n sine mândru, deliberator:

„Ei, deşi nu-mi este teamă de nici o Divinitate,
Totuşi, m-am gândit pârâtei în sfârşit să-i fac dreptate.
Ea tot stăruie de mine până soarele apune,
Iar pârâşul secătură-i, mincinos în tot ce spune...

N-o să mă mai necăjească şi nici capul n-o să-mi bată.
Am să dau o hotărâre ca o lacrimă curată:
Are s-o despăgubească azi pârâşul plin de fală
Ce-i ciuntise şi ogorul şi-i lăsase punga goală.“

***
Reluând pe îndelete vorba judecătorească,
Domnul către-ai Săi vorbeşte ca din somn El să-i trezească.
„Auzirăţi hotărârea scrisă cu-a instanţei pană
Ce făcu-n sfârşit dreptate pentru văduva sărmană?!...

Oare Dumnezeul veşnic, El, cel drept în toate cele,
Nu va-nfăptui dreptatea? Nu vă va feri de rele?
N-are să răspundă rugii, poate şi cu-ntârziere,
Când chiar sfinţii n-au răbdare şi-s lipsiţi de-orice putere?“

***
Cei ce strigă zi şi noapte, dornici de neprihănire,
Pentru cei ce zac în noapte fără pace şi sfinţire
Vor primi răspuns din ceruri, căci Părintele luminii
Le va face El dreptate aruncând în foc toţi spinii.

Dar problema noastră este dacă stăm în rugăciune,
Dacă stăruim întruna cum al pildei tâlc ne-o spune.
Stau creştinii laolaltă tot mai mult să stăruiască
Şi primind răspuns din ceruri pe Cel Rău să-l biruiască?

Când Stăpânul zăboveşte, El ne pune la-ncercare
Ca să vadă ce vor face sfinţii Săi pe-a lor cărare:
Strigă cum striga-n pustie şi Samson, judecătorul,
Poruncindu-i stâncii mute să-i deschidă larg izvorul?

Vor striga ca Israelul ce avea în faţă marea
Iar oştirea egipteană le-ngusta mereu cărarea?
Zăbovirea Celui Veşnic nu-i un fapt ce predispune
La cârtire, la o viaţă fără post şi rugăciune.

Domnul sfânt ne-o dovedeşte: pilda-i un reper pe cale,
Dar, de-asemeni, stăruinţa rugăciunii vieţii Sale.
Prin mari strigăte cu lacrimi şi cu rugi înflăcărate,
A-nvăţat ca Fiu s-asculte, să ne fie-o pildă-n toate.

Ce vei face tu, creştine, într-o lume apostată
Ce s-a plictisit să strige înspre Dumnezeu ca Tată?
Nici în Fiul nu mai crede, crezul ei încet se stinge.
Duhul Sfânt de-o cercetează, zi de zi ea Îl respinge.

Voi, cei drepţi pe care lumea zilnic vă nedreptăţeşte,
Nu uitaţi că Tatăl vostru cel ceresc vă mai iubeşte.
Chiar de-ntârzie salvarea, Domnul slavei vă susţine.
Doar puţin mai aştepaţi-L, căci curând Isus revine!

El aduce şi-o răsplată care-n veci de veci nu piere.
Orice lacrimă va şterge dând în loc o mângâiere.
Vom uita dureri, necazuri – tot ce-am pătimit în lume –
Şi în toată veşnicia vom nălţa slăvitu-I Nume.