PĂSĂRILE CĂLĂTOARE

Păsări, păsări călătoare,
Dinspre lume către soare,
Voi lăsaţi în urma voastră
O privelişte măiastră.

Totuşi, cât ar fi de bună,
Sau chiar plină de furtună,
Vremea vine, vremea trece,
Lutul e inert şi rece.

Păsări, păsări călătoare
Ce purtaţi în voi candoare,
Cine-i Cel care vă cheamă
Blând şi dulce ca o mamă?!

Aţi uitat de cuib, de toate
Florile înmiresmate,
Şi de roada cea deplină
Din a toamnei zi-lumină.

Păsări, păsări călătoare,
Ce luaţi cu voi în zare
Din grădina care plânge
Cu o lacrimă de sânge?

S-au uscat pe rând zefirul,
Crinul alb şi trandafirul;
Frunzele din pomi căzute
Zac prin brusturi şi cucute.

Soarele din nou coboară
Într-un asfinţit de seară.
Toamna bate-ncet la uşă...
Miriştea e doar cenuşă.

Păsări, păsări călătoare,
Gândul meu cu voi să zboare
Către-un plai de vis şi miere
Unde nu mai e durere,

Unde Pomul sfânt al Vieţii
Stă în mijlocul Cetăţii
Dând un rod la fiecare
Şi prin frunze vindecare.

De blesteme şi de moarte
Sfinţii nu avea-vor parte.
Ei trăi-vor bucuria
De-a vedea Împărăţia.

Dumnezeu din cer şi Mielul
Lor le-au fost în lume ţelul.
I-au păzit mereu povaţa
Ca să-I vadă pururi Faţa.

Şi-au păstrat în piept, curată,
Inima nevinovată.
Mergeţi, păsări călătoare,
În Cetatea fără soare,

Unde Domnul e Lumină
Şi odihna e deplină;
Unde slujba-i fericire
Izvorâtă din Iubire.