PAVEL CĂTRE TIMOTEI

De lacrimile tale ce-au curs fierbinţi odată,
Azi iarăşi, Timotee, îmi amintesc – şi-i drept,
Să vin cu mulţumire spre milostivul Tată
Pentru credinţa sfântă pe care-o porţi în piept.

Un dar ceresc e-n tine. Te rog, înflăcărează-l!
Noi n-am primit din ceruri nicicum un duh timid.
Deci, gândul bun cultivă-l şi-n inimă păstrează-l,
Când vezi că lumea-ntreagă e doar un câmp arid.

Veghez în toi de noapte cu Domnul în celulă;
Ruşine să nu-ţi fie de-ntemniţatul Lui,
Ci suferă şi-nfruntă cu mine orice hulă.
Cuvântu-n veac e liber dând pace orişicui.

Noi am primit salvare, dar şi-o chemare sfântă
Pe calea cea îngustă la lucrul Său cu spor;
Isus mai cercetează şi azi o viaţă-nfrântă,
Prin Duhul preschimbând-o aievea în izvor.

Eu sufăr ca apostol, dar nu mi-ar fi ruşine
De viaţa ce-am trăit-o cu Domnul meu iubit.
Convins sunt, Timotee, că El lucrează-n tine;
Sub paza Lui divină, vei fi desăvârşit.

Păzeşte-nvăţătura şi farul de lumină
Ce-ţi sunt reper în viaţă, iar inimii – urechi!
Nu cocheta cu lumea, trăieşte fără vină
Şi liber de tributul dat firii tale vechi!

Credinţa şi iubirea, doar prin Cristos, izbândă
Mai pot avea în lume, prin vieţi de ucenic.
Veghează-ntotdeauna, căci răul stă la pândă,
Dar public se prezintă sub masca de amic.

Ai grijă de Cuvântul ce tainic ne vorbeşte!
Nu-l ignora, ascultă-l, păzeşte lucrul bun!
Şi Duhul Sfânt te-ajută, mereu te sprijineşte
Să-nvingi dureri şi ură, oricât ţi se-opun.

Când scriu acestea toate, mă prinde o durere,
Căci unii, chiar prieteni, vai, toţi m-au părăsit!
Doar singur Onisifor mi-a fost o mângâiere,
M-a-mbărbătat prin fapte şi nu m-a ocolit.

Să afle îndurare din partea Cui nu minte,
În ziua răsplătirii şi-a marelui cules!
El a venit la mine cu ajutoare sfinte
Când eu luptam cu moartea, cu fiarele-n Efes.

Tu, deci, te întăreşte prin har şi prin credinţă!
Ce-ai auzit la mine, în faţa multor fraţi,
Transmite mai departe, cu-aceeaşi pocăinţă,
Ca ei s-ajungă astfel luceferi devotaţi.

Când un ostaş se-ncurcă cu treburile vieţii
Îşi uită misiunea în care-a fost trimis.
Mai bine rabzi o lipsă, cum au răbdat profeţii,
Decât să vezi cum visul Cel Rău ţi l-a ucis.

Credinţa nu-i o joacă, dar sfânta-i rânduială
Necesită o roadă de aspru caracter,
S-alungi mereu din suflet a lumii îndoială
Şi să priveşti, prin rugă, neîncetat spre Cer.

Plugarul de pe glie cu dragoste trudeşte
Să strângă mai spre toamnă un rod îmbelşugat.
Tu, frate, înţelege ce Domnul îţi vorbeşte
Când solul e prea tare şi eşti descurajat.

Să-ţi mai aduci aminte că nici Isus Mesia
De fraţii Lui de sânge n-a fost prea agreat;
Iar preoţii urându-L, n-au vrut Împărăţia;
Dar pentru ei pe cruce El, totuşi, S-a rugat.

De-aceea, în răbdare, îmi împlinesc menirea
Vestind Cuvântul vieţii, mesaj ce nu-i legat,
Aleşii să primească din ceruri mântuirea
Şi slava ce coboară cu-al slavei Împărat.

Cu Domnul împreună să trecem şi prin moarte
Răbdând până la capăt, cu Eul răstignit.
De viaţa viitoare, prin har, avea-vom parte,
De-mpărăţia slavei cea fără de sfârşit.

Fii credincios întruna iubirii jertfitoare,
Ca toţi să vadă-n tine exemplul cel mai bun.
Fereşte-te de lucruri ce nu-s folositoare,
De certuri şi cuvinte ce-s flacără de tun.

Tu-mparte drept Cuvântul ce-aduce mângâiere,
Dar mustră-i cu putere pe cei ne-ascultători!
Nu-mpărtăşi cu alţii doar puncte de vedere,
Ci dă-le Apa vie şi alte noi comori!

Mulţi lucrători de paie, de vorbărie goală,
Produc impresii lumii, dar Duhul nu-L cinstesc.
Ei seamănă în inimi doar somn şi îndoială,
Bolnavii-n suferinţă pe urma lor cârtesc.

Susţine adevărul şi crezul învierii!
Abaterea-i cumplită, de n-ai s-o sesizezi.
Rămâi deci, Timotee, pe ziduri ca străjerii,
Prin post şi rugăciune cu alţii să veghezi!

Da, Temelia tare ea stă nezguduită
Având pecetea păcii şi-a unei sfinte vieţi;
Iar Domnul îi cunoaşte pe-ai Lui, căci ei imită
A vieţii Sale pildă, cu-al pătimirii preţ

Tu fii un vas de cinste, nu unul de ocară!
Sfinţeşte-te întruna, prin Duh şi prin Cuvânt!
Prin scumpul sânge-al Jertfei, să scoţi păcatu-afară!
Mantaua neprihanei să fie-al tău veşmânt!

Îndreaptă-i pe potrivnici pe calea cea curată,
S-apuce pocăinţa cu plânsul ei amar;
Căci doar aşa se-ajunge la ţinta mult visată,
La Dumnezeul păcii cu dragoste şi har.

În vremea de pe urmă, vor fi şi zile grele
Cu formalismul rece în care mulţi rămân.
Ei nu vor vrea păcatul în sânge să şi-l spele
Şi vor nega puterea eternului Stăpân.

Deplina cunoştinţă cu-a lor învăţătură,
Deşi sunt plini de râvnă, nicicând n-o dobândesc.
Purtarea lor lumească nu-ncape în Scriptură
Cât timp ei Adevărul nu-L cred şi nu-L trăiesc.

Tu, frate Timotee, mi-ai urmărit purtarea,
Credinţa, hotărârea, răbdarea, lupta mea.
Iubirea pentru Domnul mi-a luminat cărarea,
Când noaptea bătrâneţii mi-i zilnic tot mai grea.

Fiind atât de-aproape, avut-ai cunoştinţă
Ce prigoniri, ce lupte, ce chinuri ne-au lovit.
Acela ce trăieşte pios şi prin credinţă.
Va fi întotdeauna de lume prigonit.

Rămâi pe temelia Scripturii, fără pată!
Cunoşti învăţătura ce zilnic o trăieşti.
Cristosul locuieşte în inima curată
Iar tu, prin Duhul slavei, în Cer să locuieşti.

Scriptura-i suflu toată şi de folos să-ndrepte,
Să mustre cu blândeţe pe cel care-a greşit.
Oricine o ascultă urcând credinţa-n trepte
Ajunge prin iubire un om desăvârşit.

Şi iar te rog fierbinte, în faţa Maiestăţii
Eternului Părinte şi-a Mielului divin,
Vesteşte-Mpărăţia şi ziua Judecăţii
Ce-aduce şi pedeapsă şi-al dragostei alin.

Mulţi, amăgiţi de lume, vor părăsi Scriptura
Numind învăţătorii doar după pofta lor.
Nimic să nu te mire, aceasta li-i natura
Şi inima vicleană ca arcu-nşelător.

Dar tu fii treaz pe cale, în orice suferinţă,
Răbdând pe baricadă ca bun evanghelist.
Fă-ţi tot mai bine slujba, trăieşte prin credinţă
Şi vei avea izbândă în Numele lui Crist.

Îţi scriu cu bucurie, sunt pentru ceruri gata
Ca Jertfa ce se varsă în marele final.
Plecarea mea-i aproape şi-acum strig: „Maranata!“
Ce mare fericire!... Ce veşnic ideal!...

Luptat-am lupta bună, sfârşit-am alergarea
Şi mi-am păzit credinţa, credinţa în Isus.
M-aşteaptă-n Cer cununa!… Voi auzi strigarea
Prin care boldul morţii va fi pe loc distrus.

Primi-voi aripi albe în Căile Lactee
De care Domnul slavei mă va învrednici.
Nu voi zbura eu singur, ci vor zbura şi-aceia
Ce I-au iubit venirea şi-n veci Îl vor iubi…