CETATEA INIMII

O cetate sub asediu
Este inima oricui,
Între beznă şi lumină
La chemarea Domnului.

Stă Isus şi bate, bate,
Însă totul pare-nchis.
Omu-mpovărat de toate
n-are timp de Paradis.

Se trezeşte dimineaţa
Acru şi puţin mahmur.
El îşi duce astfel viaţa:
Nu e rău, dar nu-i nici pur.

Cu prieteni el petrece,
Are bani şi-i cam fălos.
Dar cât numeri pân la zece
Ai să-l vezi trântit pe jos.

Tot mai jos se-afundă omul
În osândă şi-n păcat.
Se usucă precum pomul
Fără rod şi blestemat.

Frunza vieţii lui se-aşterne
În curând pe-al toamnei drum.
Harul dragostei eterne
E speranţa lui de-acum.

Mielul răstignit pe-o cruce
Îl ridică din blestem.
Şi prin harul sfânt îl duce
Spre-al iertării ceas suprem.

Inima-i cu totul nouă,
Bate pentru Dumnezeu.
El cu mâinile-amândouă
Se înalţă-n rugi mereu:

„Vino, Doamne, dă-mi putere
pentru Tine să trăiesc,
să n-am altă mângâiere
decât Duhul Tău ceresc!”