După ce au cules via şi au stors vinul, într-un butoi de 100 litri, fiindcă erau ţărani săraci şi fiindcă ştia că soţului îi place să bea, soţia i-a cerut să se abţină de la băutură, ca să poată vinde vinul în săptămâna Crăciunului şi astfel vor putea să facă nişte bani pentru sărbători. Soţul a consimţit la aceasta. Ea, ca să fie sigură că el nu va bea, a luat ceară roşie şi cu o luminare a topit-o în jurul dopului de sus şi i-a spus lui că a făcut aceasta ca să fie sigură că el nu bea. Ori câte ori cobora în pivniţă, ea se uita la dop şi vedea că ceara roşie e acolo. El însă, când ea pleca de acasă, lua ulcica, cobora în pivniţă, deschidea dopul de jos şi îşi lua porţia. Şi de multe ori, fiindcă îi plăcea vinul rece, se aşeza pe spate şi deschidea dopul butoiului să-i curgă în gură. În prag de Crăciun, când soţia s-a dus să deschidă butoiul ca să vândă vinul, butoiul era gol. Ceara era în jurul dopului de sus, dar vin nu mai era. Atunci ea şi-a dat seama că a uitat de al doilea dop. Furioasă, s-a dus în cameră şi a început cearta că unde e vinul. El s-a scuzat spunând că n-a putut rezista, întotdeauna când a coborât în pivniţă, butoiul l-a chemat, iar el ascultîndu-1, butoiul s-a golit. „Acum vei rămâne cu cămaşa ruptă şi fără haine noi de sărbători" – îi zise ea.
"Vinul ... alunecă uşor, dar pe urmă, ca un şarpe muşcă" Proverbe 23.31-32).