Într-o veche istorioară din Africa se povesteşte cum un misionar observă de departe acţiunile şi comportamentul unui beduin. Acesta se întindea deseori pe nisip şi, cu urechea lipită de pământ, era parcă într-o poziţie de ascultare atentă. Mirat, misionarul se apropie de el şi-l întrebă: "Ce faci aici?" Beduinul se ridică liniştit şi-i spuse: "Ascult, prietene! Ascult cum plânge deşertul. Ar vrea să fie o grădină". Dupa ce am citit aceasta scurta povestioara, cateva intrebari si-au facut loc in ceea ce e constient in mine: Cine e desertul? De ce plange desertul? De ce vrea sa devina o gradina? Daca fac paralela cu ceea ce observ azi ca este lumea si catre ceea ce tinde sa devina, din punct de vedere moral, spiritual pot spune cu tarie ca lumea a devenit desertul din poveste... Un pustiu imens in care omul nu isi mai gaseste sensul, nu mai vede o cale de urmat, nu isi mai vede semenul si de multe ori pe sine... Din punct de vedere fizic si psihic, omul se imbolnaveste si moare, fiind apasat de propria slabiciune, de patimile ce-l tin in lanturile grele care nu ii dau drumul... droguri, alcool, tutun, boli incurabile, felurite vicii si moravuri stricate... Din punct de vedere intelectual, omul se prosteste, isi culege gunoiul din ceea ce este gunoi, se marginalizeaza in nesimtire, in prost gust si in barfe prezente peste tot in jur... media scrisa, vizuala sau audio... cultura, stiinta nu mai reprezinta pentru sine un reper de urmat, la fel cum nici religia! Toate sunt atacate de teluri nefolositoare, care maine pot pieri neaducand niciun folos mintii si sufletului uman! Aceste realitati nu sunt un castig pentru om, pentru lume, caci lumea este formata din oameni care nu mai vad bine, nu mai inteleg cum trebuie, nu mai asculta ce trebuie... Omul si lumea tinde sa devina desertul, si putine petece de verdeata au mai ramas vii si neatinse... aceste petece singuratice sufera, plang si isi doresc ca tot ce s-a ofilit, sa nu se usuce pana la moarte, isi doresc ca viata sa aiba sansa sa castige in fata pustiului intelectual, in fata pustiului urii, in fata pustiului uratului, pustiului foamei dupa tot ce este mort si nefolositor... Acestia care sunt petece verzi isi doresc ca desertul cel mare care nestiind de sine, sa se trezeasca pentru a se cunoaste, sa se vada si sa isi doreasca lacrima care il poate transforma! Petecele acestea sufera si strig pentru castigul desertului, desertul insa parca nu vede si nu aude suferinta celor ce plang! Petecele verzi fac parte din desert, sunt parti ale desertului, sunt desert, insa nu se pot bucura deplin, caci ele au hrana necesara implinirii, dar desertul otrava care il usuca spre moarte... Petecele isi doresc sa devina o gradina frumoasa alaturi de tot desertul, insa nu isi doresc calea si hrana care aduce pustiul, ci Samanta care da nastere florilor, care da nasterii gradinei, alta cale care sa raspunda nevoii de implinire, altfel decat nevoia de implinire care duce la moartea definitiva! Isi doresc Gradina pierduta... Va doresc cu ardoare sa aveti parte de Gradina, nu de pustiu; de Samanta nu de spin! 

http://faptesicredinta.blogspot.com/2011/02/pustiul-lumii.html