Când m-am rugat întâia oară,
Desigur, nu puteam cunoaşte,
Că s-a preface orice seară
În ziua de Crăciun şi Paşte.

Nici nu-mi dădea atunci prin minte,
Încovoiat de soartă-n două,
Că Tu-mi vei da, Sfinte Părinte,
O viaţă veşnică de nouă.

Credinţa Ta, turnată-n moarte,
Va răsări în dârze fire
Ce-or creşte-n Dragoste de frate
Şi-n Dragoste de omenire.

Cu ruinata-nţelepciune
Pierzând hâtrii şi ecuaţii,
Îmi voi putea lăstari-a pune
Pe-altarele de constelaţii.

Din târâitul prin ţărână
Şi orizontul scurt de vierme
Mi-or creşte aripi de lumină
Să trec prin spaţiu şi prin vreme.

M-oi îndrepta spre Adevăruri
În ruga mea aşa plăpândă
Când lumânările din ceruri
Scap pe pământ ceară arzândă.

Crezând şi necrezând în Viaţă,
Uimit: ce-mi dă – aşa şi este!
Încep a scri de dimineaţă
O nouă filă de poveste.

Iar peste zări păşesc în şagă
Surpând norocul de la soarte...
Ah, rugăciunea mea cea dragă,
Ca mugurul firav de martie!

Azi, când mă-nalţ dintr-o minune
Cu-altă minune spre splendoare,
Mi-admir întâia rugăciune
Aşa naivă-n disperare!