„Nu, mâna Domnului nu este prea scurtă ca să mântuiască,
nici urechea Lui prea tare ca să audă! ” (Isaia 59: 1)

Mi-am strigat amarul, Doamne,
Când durerea a fost mare,
La răscrucea deznădejdii,
Năpădit de mari primejdii,
Am căutat în Tin´salvare.

Mi-am strigat necazul, Doamne,
Căci lovit de valul vieţii,
N-a fost nimeni lângă mine,
N-a fost nimeni să m-aline,
Să-mi dea roua dimineţii.

Am strigat în agonie,
Tremurând sub biciuirea,
Vorbelor rostite-n grabă,
De un alt şi-un alt „Barabă”
Doamne-înalţă-mi Tu privirea!

Am strigat spre zarea-albastră,
În ecou, striga pădurea,
Lăcrimau şi crinii-n vale,
Totu-era cuprins de jale,
Adă-mi Doamne, izbăvirea!

Mi-am strigat şi chinul, Doamne,
Când în negre auspicii,
Doborât de greu şi boală,
Îmi-întindeau o mână goală,
Chiar şi fraţii şi amicii.

Mi-am strigat tot oful, Doamne,
M-am temut că nu m-asculţi,
Că urechea Ţi-e prea tare,
Să auzi a mea strigare,
Că-s un nimeni, printre mulţi. . .

Mi-ai răspuns o, Doamne Sfinte,
Când credeam că-s lepădat,
Braţul Tău umplut cu slavă,
M-a cuprins, fără zăbavă
Şi mi-ai zis: „Nu te-am uitat! ”

Astăzi strig şi cânt şi laud,
Aleluia, Domn, Stăpân!
Chiar de viaţa-mi e durere
Şi n-am pic de mângâiere,
Lângă Tine eu rămân!

Şi de nu primesc răspunsuri,
Când Te chem, în rugăciune,
Tu-mi vorbeşti în Duh: “Răbdare,
Nici urechea-Mi nu-i prea tare,
Nici braţul nu-i scurt. Minune,

Este să asculţi tăcerea,
Eu vorbesc când crezi că tac,
Mântuiesc un duh zdrobit
Şi înalţ pe cel smerit,
Tu te-ncrede, căci Eu fac! ”

03/08/11 Barcelona- Lucica Boltasu