„Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea în fiecare zi şi să mă urmeze. Fiindcă oricine va voi să-şi scape viaţa, o va pierde; dar oricine îşi va pierde viaţa pentru Mine , o va mântui.” sunt cuvintele lui Isus. (Luca 9:23). Vrem să ajungem în cer. Ajunşi la maturitate, ne dăm seama că viaţa nu e aşa simplă precum credeam, că nu e doar un joc, ci e mult mai complicată. Cu speranţele distruse de promisiuni neîmplinite, de eşecuri şi lacrimi amare, am ajuns la concluzia că fericirea nu e din lumea asta. Aici găsim doar fărâme şi licăriri ale ei. Ea e cea care ne aşteaptă cu braţele deschise dincolo… în cer la Dumnezeu. Ca să ajungem la ea, deseori căutăm calea cea mai uşoară. Am vrea să fie altul care să se pocăiască în locul nostru pentru a ajunge noi în cer, dar asta e imposibil. Am vrea ca alţii să se roage lui Dumnezeu, alţii să-L iubească, alţii să fie sfinţii, alţii să sufere. Vrem să ajungem în cer duşi pe petale de trandafir. Vrem să îmbinăm confortul cu consacrarea. Vrem să zburăm spre cer cu aripile legate de păcate, legate de lume, legate de confort. Luptăm pentru nimic, şi îl acuzăm pe Dumnezeu pentru eşecurile noastre. Ne gândim doar la pielea noastră, la siguranţa noastră. Ne facem provizii pentru vremuri grele, neştiind că vom sfârşi ca şi bogatul nebun. Am uitat ce înseamnă renunţarea la noi. Suntem egoişti şi mândrii. Nu mai ştim să ne purtăm crucea decât la gât sau o trântim în vârful unei clădiri. Ucenicii când au auzit de purtarea crucii s-au gândit imediat la moarte, pentru că crucea însemna răstignire, însemna moarte.  Noi i-am pierdut semnificaţia. Nu ştim să acceptam necazul şi suferinţa de dragul lui Hristos. Asta-i crucea. Am uitat să-L urmăm pe Hristos, pentru că avem atâtea vedete pe care să le urmăm. Ele sunt mai "cool", nu-s învechite, şi ne învaţă să trăim în confort, să fim “bazaţi”, să întoarcă toţi capul după noi. Vrem confort pentru că e tentant, e de dorit, toţi aleargă ca nebunii după el, şi noi alergăm după turmă. Consacrare pentru Dumnezeu sună prea aiurea. Avem un zâmbet dispreţuitor pentru cei ce au ales calea consacrării. Ei nu ştiu ce au pierdut, gândim noi, şi-au ratat viaţa, pe când, de fapt, viaţa noastră este ratată, pierdută. Nu alegem consacrarea pentru că doare, dar uitam că viaţa către cer nu-i o plimbare cu caleaşca prin parc. Ea e o alergare, e o luptă, e suferinţă, e dispreţ din partea altora, dar totodată e bucuria de a călători prin harul Său, însoţit de Duhul Sfânt, călcând pe urmele lui Hristos.

Pierde-ţi viaţa şi o vei câştiga. Alege consacrarea!!!