Doar paşi-mi noptatici răsună-n surdină –
Păşesc fără trâmbiţă şi fără ecou,
Eu, căutătorul modest de lumină,
Drumeţul din vechi înspre veşnicul nou.

Pe-alocuri mai bâjbâi ca orbul în Cale,
Pe-aici mă pornesc nebuneşte-n galop,
Rămâne în urmă-o oftare de jale
Ce, părăsită, clipeşte miop.

Când nori se-mbulzesc, când rămâne seninul,
Când ploaia mă bate, când stelele cad,
Dar este dator de-a păşi peregrinul
Atâta cât Viaţa l-a duce nomad.

În noapte rămân casele horăinde
De unde mă latră un câine-a urât;
Repere că sunt îmi spun stele sclipinde,
Eu însă nu pot să le cred cât de cât.

Deci merg înainte cum inima strigă
Atunci când Credinţa o-ndeamnă mereu...
I-a! De undeva se aud cucuriguri
Ce-o lume ar vrea să trezească din greu.

Doar ochi-mi presor cu bobiţe de rouă –
Polenul de Lună să fie spălat...
Când ne-om întâlni: eu şi ziua cea nouă
Vom râde din suflet şi neînvăţat.