Era odata o batranica singura, ce locuia la marginea unui sat.
Drumul pana la casa ei nu era deloc usor, mai ales iarna.Totusi, nepotii ei aveau grija de ea pentru a avea tot necesarul. Ei venea, aduceu lemne, le taiau, faceau mancare, spalau, aduceau apa, apoi plecau fiecare la casele lor.
Aceasta se intampla in fiecare dimineata. Batrana stia ca nepotii vor veni si se vor ingriji de ea.
Dar iata ca intr-o zi, nepotii nu au mai aparut. Ziua era pe terminate. Era iarna. In casa s-a lasat frigul. S-a ridicat incet de pe patul ei de suferinta si a pus pe foc ultimul lemn privind cum arde si acesta.. Asezata in patul ei, citea din Cuvantul Sfant. In camera insa a inceput sa se lase frigul. mancare nu mai avea. Afara zapada era foarte mare. Singurica, incepu in curand sa tremure de frig si se gandea deja ca sfarsitul este aproape. Incepu sa se roage.
Pe cand se ruga, cineva deschise usa casutei si un tinerel, intra, ii zambi fara a scoate nici o vorba si se apuca dintr-o data de treaba.
Taie lemne, le aduse in casa, aprinse focul, puse sa gateasca. Doar zambea... dupa terminarea lucrului, tanarul pleca.
Batranica se gandea cine ar putea fi... nu era nici dintre nepoti, dar nici un alt cunoscut...
Dupa ce pleca, batrana, se tara inspre usa deschizand-o dorind sa se uite dupa el si sa-i multumeasca.
Dar minune! nici macar o urma nu era lasata pe zapada din curte...