"Dumnezeu este Duh, si cine se inchina Lui, trebuie sa I se inchine in duh si in adevar." (Ioan 4,24)

Femeia samariteancă a incercat sa scape de conversatia referitoare la viata ei personala, indreptand discutia catre disputa religioasa care exista intre samariteni si iudei, cu privire la locul inchinarii. Ruinele templului de pe varful Garizim erau chiar acolo, aproape, in timp ce Templul din Ierusalim era inaccesibil pentru poporul ei. Acum, ea incerca sa afle de la acest profet daca El considera ca locul de inchinare era important. Isus i-a raspuns: "Femeie, crede-Ma ca vine ceasul cand nu va veti inchina Tatalui nici pe muntele acesta, nici in Ierusalim. Voi va inchinati la ce nu cunoasteti; noi ne inchinam la ce cunoastem, caci Mantuirea vine de la Iudei. Dar vine ceasul, si cum a si venit, cand inchinatorii adevarati se vor inchina Tatalui in duh si in adevar; fiindca astfel de inchinatori doreste Tatal" (Ioan 4,21-23). Isus i-a repetat acelasi adevar pe care i-l spusese si lui Nicodim: "Daca un om nu se naste din nou, nu poate vedea imparatia lui Dumnezeu". Nu conteaza unde se inchina cineva, ci cum!
Samaritenii erau exact la fel de ortodocsi ca si iudeii, dar ei I se inchinau lui Dumnezeu doar de forma, fara sa aiba o intelegere reala. Adevarata religie pune accentul pe ceea ce se petrece in minte si in inima, si nu pe traditie. "Degeaba ma cinstesc ei, dand invataturi care nu sunt decat niste porunci omenesti" (Marcu 7,7). Dumnezeu nu condamna inchinarea adevarata, dar este interesat de spiritul care o motiveaza.
Femeia era convinsa acum ca Isus era un profet. Ea stia despre venirea lui Mesia. Poporul ei Il numea Taheb, care insemna "Cel ce se intoarce" sau "Restauratorul". Atunci cand si-a afirmat credinta in venirea lui Taheb, Isus i-a descoperit: "Eu, Cel care vorbesc cu tine, sunt Acela".