Prin întuneric şi prin ceaţă,
Când mulţi renunţă să mai lupte,
Privim cu dor spre dimineaţă,
Curând misterele-or fi rupte.

Acum e grea înaintarea,
Noroiul lacom ne-nconjoară,
De-abia se mai zăreşte zarea
Şi strigăte se-aud afară.

În jur păcatul este mare,
Chiar cei mai tari sunt prinşi în patimi,
Însă această nepăsare
Se va plăti cu chin şi lacrimi.

Puţini sunt cei ce mai au teamă
Şi se silesc până la sânge
Să rabde când ispita-i cheamă;
Şi, fiindcă-s treji nu-i poate-nfrânge.

Pe-aceştia Domnul îi iubeşte
Şi le va da ca răsplătire
Cununa ce nu vestejeşte,
Căci L-au slujit fără cârtire.

Să nu lăsăm îngrijorarea
Sau neputinţa să ne-nvingă,
Ci să urcăm cu drag cărarea
Şi-uleiul scump să nu se stingă!

Căci noapte nu va fi mereu,
Curând se face dimineaţă
Şi vom fi duşi de Dumenzeu
Spre-un nou pământ, spre-o altă viaţă!

22 octombrie 2008