O veche poveste arabă ne spune că, pentru numeroasele sale furturi, un hoţ a fost osândit la moarte.
Într-o zi, osânditul zise temnicerului: "Eu ştiu un secret de cea mai mare însemnătate, pe care aş vrea să-l descopăr împăratului. Te rog, spune dorinţa mea înainte de a fi executat!".
Câteva zile mai târziu, hoţul, dus înaintea împăratului, care era înconjurat de mai marii ţării, a fost întrebat : "Care este secretul tău cel mare, pe care vrei să ni-l faci cunoscut?"
- Împărate, secretul meu este unul de stat, deoarece pot face să fie păstrate totdeauna în stare înfloritoare finanţele ţării printr-un mijloc, pe care vreau să vi-l descopăr înainte de a muri.
Ştiu să fac să crească un pom, care să rodească un fel de fructe de aur foarte curat şi chiar acum sunt gata să dovedesc lucrul acesta.
- Ei bine, să vedem! răspunse împăratul. Şi însoţit de mai-marele regelui, de câţiva demnitari şi slujbaşi, coborî în grădina palatului.
Hoţul alese cu multă grijă un loc potrivit în mijlocul unui tufiş, făcu câtva timp un fel de semne şi gesturi pentru a-şi da aere de vrăjitor, apoi săpă o groapă în pământul umed şi ceru să i se aducă o monedă nouă de aur, ceea ce se făcu îndată.
- Acum începe lucrul cel mai greu, zise hoţul. Pentru ca pomul să rodească aur, este de trebuinţă ca această monedă nouă, de aur, să fie pusă în groapa făcută de mine aici şi apoi acoperită cu pământ de o mână curată. Mâna mea este necurată, deoarece am furat.
Îngăduiţi-mi să dau maiestăţii voastre moneda de aur pentru a o pune în groapă.
Împăratul luă moneda, o suci, o răsuci, se plecă înspre groapă, apoi, se ridică tulburat, privi în gol purtat ca de nişte amintiri, după care întorcându-se spre primul demnitar îi spuse încetişor:
- Dragul meu în calitate de fiu al împăratului, în tinereţea mea...aşa...pentru a petrece şi eu... am pus mâna în visteria ţării şi am luat ce nu era al meu. Mai târziu, mi-a părut rău de ceea ce am făcut şi nu aş mai face aşa ceva...totuşi, un lucru este sigur, mâna mea nu este curată de aceea, te rog, pune dumneata moneda de aur în groapă!
După ce luă moneda, primul demnitar , rămase câteva minute gânditor , apoi zise:
- Ar fi păcat să fac tocmai eu să nu dea rezultate bune această încercare, pentru că, ocupându-mă de buna funcţionare a finanţelor împărăţiei, am fost câteodatâ supus ispitei...să spun că aş fi fost totdeauna cu desăvârşire cinstit, curat ca lumina, nu pot!...Eh!...iată de ce cred eu, că numai mai-marele justiţiei ar putea să se socotească în stare să pună această preţioasă monedă de aur în groapa făcută de omul acesta aici, în faţa noastră.
Grăbit, mai-marele justiţiei, la rândul său, zise:
- Să nu glumim faţă de un lucru aşa de serios! Deşi mă pot lăuda că ţin foarte mult la dreptate şi la cinste, vedeţi dumneavoastră...câteodată... uite aşa, cum face toată lumea...nu poţi să fii chiar cu totul neatins! Ni se mai dă câte ceva pentru o favoare!...de aceea, nu aş putea să spun cu cugetul în totul curat că mâna e fără de pată ca luceafărul! Vă rog să-mi daţi voie să dau moneda mai-marelui războiului ca dânsul să o sădească!
- Ah, nu! strigă acesta. Eu sunt acela care am rânduit toate cumpărăturile trebuincioase oştirii şi apărării ţării şi poate că o greşeală, poate o slăbiciune au fost totdeauna cu putinţă...mâna, ah, mâna mea, de, ce să zic?
Dar mai-marele religiei va putea, cu siguranţă, să sădească moneda de aur!
- Vai! Oare acesta e gândul dumneavoastră cu privire la mine, domnilor? răspunse înspăimântat mai-marele religiei.
Apoi...ştiţi bine că eu explic oamenilor religia şi încasez de la popor toate darurile...aşa că... vedeţi bine... să mă ierte Dumnezeu şi să mă iertaţi şi dumneavoastră că nici mâna mea nu este curată!
Atunci hoţul osândit la moarte pentru hoţiile sale zise:
- Împărate, oare numai eu singur să fiu osândit sau, spre binele neamului, să fim omorâţi toţi şase?
Împăratul izbucni în hohote de râs, când şi-a dat seama de dibăcia hoţului pe care după o vreme îl puse în libertate.
Învăţătura acestei povestiri ne este arătată prin versetele de mai jos : căci toţi au păcătuit!
"Toţi s-au abătut şi au ajuns nişte netrebnici...." Romani 3.12, 23
"Ce urmează atunci? Suntem noi mai buni decât ei?..." Romani 3. 9, 10