Prietenul meu

Prietene, eu stau acum la judecată
Şi simt că tu ai fi de vină oarecum
Căci pe pământ aici am petrecut
Dar calea nu mi-ai arătat-o niciodată.

Tu L-ai ştiut pe Domnul Cel în adevăr şi slavă
Dar niciodată nu mi-ai povestit
Ştiinţa mea a fost deci foarte slabă
Puteai să mă îndrepţi la El, dar n-ai catadicsit.

Deşi trăit-am împreună pe pământ
De naşterea din nou nicicând nu îmi vorbeai
Şi condamnat azi pe vecie sunt
Îmi amintesc că despre El nu discutai.

Atâtea lucruri ani la rând mi-ai spus
Iar eu prieten te-am considerat
Dar văd acum, când este prea târziu
De calea mea pierdută nu m-ai avertizat.

Ziua umblam şi noaptea noi vorbeam
Lumina totuşi nu mi-ai arătat
În viaţă m-ai lăsat, deşi muream
Aşa încât iertare nu am căpătat.

Erai al meu prieten pe pământ
Când mă-ncredeam în tine-n toate
Dar azi, văzând destinul meu cel frânt
Al meu prieten să fi fost, se poate?