Pe cărarea timpului,
Au încolţit frunzele iubirii,
Petale au căzut pe rând,
Aşternându-se covor,
Sub picioarele mele
Obosite.

Şi mireasma dragostei,
Foc arzând printre anotimpuri,
Încă mai mocneşte în noapte,
Purtând cu ea dorurile
Şi renunţările-mi
De-o viaţă.

Cu fiecare amurg,
Simt că mai am atât de puţin,
Ştiu că născându-mă aici,
Am ales să mă sting
Şi aştept la răscruce
De vânturi.

Sub aripi albastre de cer,
Mă ascund ca un prunc şi aştept...
Mirosul reavăn de pământ
Şi frunze uitate de timp,
Îmi amintesc că eu,
Sunt ţărână.

Un grăunte stingher,
Sub brazda hotarului vieţii
Voi fi curând, sau poate,
Un drumeag ce suspină,
Sub tălpile călătorilor
Grăbiţi.

Doar aici pe pământ,
Sunt un biet trecător, sunt nimic,
O brazdă ce-ascunde în ea,
Imaginea bobului sacru,
O aripă franta, ce-şi doreşte
Iar zborul.

13/11/11, Barcelona- Lucica Boltasu