Sindromul ,,Ai” sau Pericolele biruinţelor spirituale

                                      Iosua 7

   Israel obţinuse o victorie decisivă şi răsunătoare, asupra Ierihonului. Zidurile întărite ale cetăţii fuseseră luate, fără nici o rezistenţă. Ele căzuseră la pământ, ca nişte popice, într-un veritabil joc de bowling. Startul campaniei de cucerire a Canaanului era cât se poate de promiţător. De aici înainte, nimeni nu va mai avea curajul, nici măcar să crâcnească împotriva poporului Domnului. Nu exista absolut nici un motiv, ca cineva să presupună, că lucrurile ar putea merge prost. Si totuşi, bomba avea să explodeze, mai devreme, decât chiar cei mai pesimişti din popor, s-ar fi putut aştepta. Treizeci şi şase de morţi, şi Israel fuge bătut, din faţa unei mici cetăţi, pe nume ,,Ai”. A fost o înfrângere greu de digerat pentru un popor obijnuit deja cu victoriile. Pe bună dretate, după ce ai văzut falnicele ziduri ale cetăţii, spulberate la pământ, ca şi colibele de paie şi chibrituri din povestea cu lupul cel rău, nu-ţi cade bine, să-ţi vină de hac cel mai mic dintre purceluşi. După ce ai răpus balaurul cu şapte capete, nu-ţi vine la socoteală, să-ţi facă felul, nişte neânsemnaţi de pitici. După ce ai luptat, în stil mare, cu diverşi adversari redutabili, nu-ţi convine, să pleci cu capul spart, din faţa unor bătăuşi amatori de cartier. După ce ai dat o lovitură de moarte Egiptului şi altor armate, a căror nume făcea să tremure orice cutezător, e de la sine înţeles să rămâi cu inima moale ca apa, când îţi încurcă socotelile o cetate, care nici măcar nu este trecută pe hartă? Nu-i deloc amuzant, ca din spaima împăraţilor să ajungi de badjocura pruncilor, şi din vârful piramidei să decazi mai jos decât cei fără însemnătate? Înfrângere mai dureroasă şi mai ruşinoasă, nici măcar că ar fi fost cu putinţă. Ceva îmi spune, că această tristă experienţă a lui Israel nu este una cu totul izolată. Am senzaţia, că există un complez de simptome asociate, un fel de patologie spirituală, care îi afectează pe cuceritorii Ierihonului: un fel de capcană în care cad prinşi cei mai mulţi dintre vitejii războiului spiritual. Dacă vreţi, un fel de ameţeală spirituală, care îi face pe biruitori să cadă, în ceea ce eu am numit:,, sindromul Ai”. Parcă, după fiecare Ierihon, undeva prin apropiere trebuie să existe şi un Ai. Am impresia că, după fiecare culme spirituală cucerită există şi o vale a înfrângerii şi a ruşinii. Marele proroc Ilie, de pildă, după ce îşi încheie apoteotic magnifica zi a vieţii lui de pe muntele Carmel, o trăieşte şi pe cea mai mizerabilă din câte i-au fost date să le aibă. După ce demonstrase, în mod supranatural, în faţa întregului Israel, că Domnul este adevăratul Dumnezeu, fugise, a disperare, în pustie, de frica idolilor pe care se jurase Izabela că-l va ucide. Dar ce să mai zicem de Petru, care după ce fusese lăudat public de Domnul Isus pentru revelaţia primită cu privire la identitatea Sa, în doar câteva minute, a trebuit să audă şi cuvintele:,,înapoia mea satano”. Personal, mă identific, adesea, cu Israel, Ilie sau Petru, trăind experienţe similare cu a lor. Oare de ce, după biruinţa de la Ierihon, adesea, urmează înfrângerea de la Ai? De ce, după câte o victorie spirituală ,,a la Carmel”, de multe ori, trebuie să trecem prin depresii adânci ca cele ale lui Ilie din pustie? De ce, după ce ne iese din gură, câte o perlă spirituală, ca lui Petru, trebuie să urmeze, imediat, şi câte o monstruozitate? Sau cu alte cuvinte: Care sunt cauzele  sindromului Ai? Însă înainte de a răspunde la aceste întrebări, vreau să mai precizez încă un lucru foarte important: De sindromul Ai se pot îmbolnăvi, doar cei care au cucerit Ierihonul. Pericolul de care vă vorbesc este doar pentru învingători. Poate veţi spune: excelent, dacă aşa stau lucrurile atunci mai bine nu luptăm. Nu uitaţi, însă că pentru cei care vorbesc în felul acesta pericolele sunt şi mai mari. Este ca şi cum ai spune:,, Decăt să mă împiedic şi să risc să cad pe stradă, mai bine stau toată viaţa în pat”. Cu toate că unii cad, iar alţii îşi mai rup mâini şi picioare, încă n-am întâlnit nici un om, care pentru a evita aceste primejdii, să se suie definitiv în pat. Există soluţii mult mai potrivite pentru a evita căderile, dupăcum există soluţii mult mai potrivite pentru a evita sindromul Ai. Pe aceşti oameni eu i-aş asemăna cu cei care strigau în tabăra lui Israel:,, Să ne întoarcem înapoi în Egipt”. Parcă acolo li se deschideau perspective mai optimiste decât în faţa anachimilor. Cred că îşi şi imaginau cum fiecare familie din Egipt îi aşteptau cu oalele pline de sarmale calde, ceapă, usturoi şi castraveţi proaspeţi, evident, pe mormântul întâilor lor născuţi, dar pieriţi la 14 Nisan, sau pe locul unde pierise toată oastea lui Faraon, probabil, ca să-i recompenseze pentru aceste ,,minunate” isprăvi. Este de dorit, necesar şi suntem rânduiţi, să avem biruinţe în lupta spirituală, dupăcum, este de dorit, necesar şi suntem rânduiţi, să umblăm pe picioarele noastre. Însă aceste lucruri, atât de necesare şi dorite, dupăcum se ştie, nu se realizează fără probleme. Încurajarea este că sindromul Ai este o boală vindecabilă dar şi mai important ea poate fi evitată dacă ne vom ţine departe de pericolele care urmează. Deci: Pericolele biruinţelor spirituale care conduc spre Sindromul Ai.

1) Pericolul de a ne însuşi ceea ce nu ne aparţine. O luptă spirituală presupune implicarea a trei factori: Dumnezeu, diavolul şi noi; sau cu alte cuvinte, Dumnezeu invadând împărăţia diavolului, folosindu-ne pe noi ca şi unelte. Prin urmare, în urma obţinerii biruinţei, prada de război, conţine trei categorii de lucruri: lucruri care I se cuvin doar lui Dumnezeu, lucruri de-ale diavolului care trebuie date spre nimicire şi lucruri care ne revin nouă. Clauzele administrării acestor lucruri sunt riguros stipulate în Cuvântul lui Dumnezeu. Nerespectarea lor ne va deschide drumul, către eşecul de la Ai. Exact aceasta s-a petrecut şi cu Israel. În instrucţiunile date de către Dumnezeu poporului Său, cu privire la războiul de cucerire a Canaanului, le-a precizat foarte clar, care erau lucrurile care puteau să şi le însuşească din prada de război, care trebuiau date spre nimicire şi care trebuiau închinate Domnului. Acan, nerespectând aceste clauze, şi-a însuşit aurul şi argintul care trebuia închinat Domnului, şi o manta de şinear care trebuia dată spre nimicire. Dar pentru că în războiul spiritual nu operăm cu aur, argint şi mantale de şinear, haideţi să descoperim care ar cele trei categorii de lucruri în ceea ce ne priveşte:

a) Lucruri care aparţin doar lui Dumnezeu:

-slava şi cinstea. Isaia 42:8  ,,Eu Sunt Domnul, acesta este Numele Meu; şi slava Mea n-o voi da altuia, nici cinstea mea idolilor.” Când ne însuşim slava şi cinstea pe care le merită doar Dumnezeu, am pornit-o deja spre Ai. Chiar declanşarea războiului spiritual a avut loc când Lucifer a atentat la slava şi cinstea lui Dumnezeu.

-autoritatea. El este Domnul oştirilor. De El trebuie să ascultăm. În războiul de nimicire a lui Amalec, Saul i-a răpit lui Dumnezeu, dreptul de a conduce, şi neascultând de porunca primită, s-a îndreptat spre Ai-ul său fatal.

-închinarea. Scriptura spune: „Domnului, Dumnezeului tău să te închini şi numai Lui să-I slujeşti.” Este cunoscut faptul că într-un război, comandantul inamic pretinde închinare. Ştiţi celebrele versuri ale lui Eminescu:,,Tu eşti Mircea, da-mpărate, am venit să mi te-nchini, de nu schimb a ta coroană, într-o ramură de spini.” Când ne închinăm diavolului sau omului deja ne apropiem de Ai.

   Exemplele ar putea continua, dar mă opresc repetând cuvintele Domnului Isus:,,Daţi cezarului ce este al cezarului, şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu”(Mat.22:21)

b) Lucruri care trebuie date spre nimicire: Mă voi limita să amintesc doar câteva dintre ele,,De aceea, omorâţi mădularele voastre care Sunt pe pământ: curvia, necurăţia, patima, pofta rea, şi lăcomia, care este o închinare la idoli. Din pricina acestor lucruri vine mânia lui Dumnezeu peste fiii neascultării. Din numărul lor eraţi şi voi odinioară, când trăiaţi în aceste păcate. Dar acum lăsaţi-vă de toate aceste lucruri: de mânie, de vrăjmăşie, de răutate, de clevetire, de vorbele ruşinoase, care v-ar putea ieşi din gură. Nu vă minţiţi unii pe alţii, întrucît v-aţi desbrăcat de omul cel vechi cu faptele lui”(Col.3:5-9)

c) Lucruri care ni se cuvin nouă:

-rămânerea în smerenie. (Luca 17:10) ,, Tot aşa şi voi, după ce veţi face tot ce vi s-a poruncit, să ziceţi: „Suntem nişte robi netrebnici; am făcut ce eram datori să facem.”      

-bucuria robului credincios. Bucuria ne umple inima atunci când ne îndeplinim misiunea.

-răsplata pentru credincioşia dovedită.,,dacă răbdăm vom şi împără-i împreună cu El”(1Tim.2:12)

   După câte o victorie spirituală, suntem îmboldiţi de o tentaţie firească, uneori, aproape irezistibilă, de a ne însuşi din lucrurile care nu ne sunt destinate nouă. Ezechia, după o biruinţă extraordinară asupra bolii şi asupra morţii, a luat din ceea ce se cuvenea doar lui Dumnezeu. Dacă ar fi să folosesc cuvintele Scripturii, Ezechia n-a răsplătit binefacerile Domnului, ci i s-a îngâmfat inima. În consecinţă Dumnezeu a plănuit ducerea lui Israel în robie. Saul, după victoria istorică asupra lui Amalec, a luat din lucrurile date spre nimicire: oile cele mai grase şi boii cei mai graşi. Drept urmare, Dumnezeu l-a părăsit, iar Israel a avut de suferit chiar şi peste secole din partea urmaşilor acestui popor. Haman Agaghitul fiind doar unul dintre ei. Nebucadneţar, a uitat să plătească tribut lui Dumnezeu pentru meritul de a-l fi ridicat atât de sus pe scara ierarhiei sociale, şi prin urmare, inima lui s-a prefăcut într-o inimă de bou. Anania şi Safira, şi-au însuşit, minciuna, din lucrurile date spre nimicire, şi pentru aceasta au fost nevoiţi să ispăşească acea promtă şi aspră sentinţă divină. Iată deci, că ori de câte ori ne însuşim lucrurile care nu ni se cuvin, după biruinţa de la Ierihon se prefigurează eşecul de la Ai. Dar de ce este atât de grav a lua ce nu ni se cuvine, încât să ne compromită decisiv biruinţa spirituală obţinută. Pentru că procedând astfel încălcăm în mod flagrant legile după care funcţionează războiul spiritual. Luând din lucrurile care aparţin Domnului, Îl detronăm pe El din funcţia de Căpetenie a oştirilor, iar luând din lucrurile date spre nimicire facem pact cu diavolul, ceea ce în termini militari se numeşte trădare. Şi într-un caz şi în celălalt consecinţa este eşecul. Dacă vrem să evităm Ai-ul trebuie să fim atenţi la ce ne însuşim.

2) Pericolul încrederii în noi înşine. Biruinţa în războiul spiritual este garantată atâta timp cât ne încredem în Căpetenia oştirii Domnului. În momentul în care pornim la luptă în baza puterilor noastre, am şi cotit-o spre Ai. După biruinţa de la Ierihon ispita încrederii în noi înşine este cu atât mai mare. O singură clipă de neveghere şi odată ni se urcă, succesul, la cap. Exact aşa s-au petrecut lucrurile şi cu Israel: Pe cât au tremurat în faţa zidurilor întărite ale Ierihonului, pe atât s-au încrezut în ei înşişi după ce acestea au căzut la pământ. Refuzând să dea lui Dumnezeu slava cuvenită pentru victorie, au renunţat să mai asculte de El în vederea pregătirii următoarei bătălii. S-au dus să iscodească cetatea Ai, şi plini de emfază au răspuns lui Iosua:,, Degeaba mai faci să mai meargă tot poporul; două sau trei mii de oameni vor ajunge ca să baţi cetatea Ai; nu osteni tot poporul; căci oamenii aceia Sunt puţin la număr. Aproape trei mii de oameni au pornit, dar au luat-o la fugă dinaintea oamenilor din Ai.”(Iosua 7:3-4) Fraţi şi surori: războiul în care avem de luptat nu este pe măsura puterilor noastre ci pe măsura puterii lui Dumnezeu. Un singur demon este mai puternic decât toţi oamenii la un loc. Dar partea frumoasă este că Domnul Isus I-a biruit pe toţi, şi împreună cu El îi putem învinge şi noi, dar niciodată prin puterea noastră. Asadar este sinucidere curată să te implici în acest război fără Căpetenia oştirii Domnului. Este curată nebunie să te aventurezi în această luptă bazându-te pe propria ta putere. Dar tocmai de aceea există printre noi atâtea victime ale Ai-ului, pentru că nu conştientizăm suficient de bine acest pericol. Sansele de izbândă sunt în funcţie de relaţia pe care o avem cu Domnul. Biruinţa în luptă este pentru cei care reuşesc să învingă ispita mândriei şi a încrederii în ei înşişi. Această ispită este cu atât mai gravă, cu cât vine pe fondul câştigării biruinţei de la Ierihon. Este ca o bombă cu efect întârziat, care explodează atunci când te crezi mai în siguranţă, când ai senzaţia că lupta s-a terminat. Atunci vin ispitele subtile ale mândriei pe care dacă nu le biruieşti, îţi vor pregăti ,,sublimul” eşec de la Ai. Domnul să ne ajute să cunoaştem şi să evităm acest uriaş pericol.

3) Pericolul de a lăsa garda jos. Nu ştiu câţi dintre dumneavoastră aţi avut în viaţă vreo experienţă similară cu ceea pe care am să v-o relatez acum: Te deplasezi pe un drum de munte, greu accesibil, plin de pericole, obstacole, stânci şi hăuri adânci. Eşti concentrat la maxim, tensionat şi te trec toate sudorile datorită fricii de a nu te accidenta. Scapi cu bine din această caznă, ajungi în sfârşit pe locul limpede, călătoreşti mai departe în voie şi după câteva minute cazi şi îţi rupi piciorul. Aţi auzit expresia:,,te îneci ca şi ţiganul la mal”? Dintre şoferii care adorm la volan s-a constatat că cei mai mulţi ,,o păţesc” foarte aproape de destinaţie. Câte echipe de fotbal nu au avut dureroasa experienţă că după ce au trecut de contracandidate foarte bine titrate să se împiedice de un out-sider. Dacă este să privesc în viaţa mea spirituală, nu ispitele uriaşe m-au doborât, ci acele mărunte. Înfrângerile răsunătoare nu le-am suportat la cetatea cu ziduri întărite a Ierihonului, ci la Ai. Când observam că se apropie de mine o mare încercare, strigam către Domnul, îmi puneam toată nădejdea în El, şi biruiam. Dar când mă apropiam de un fleac de problemă, eram atât de sigur pe mine încât nici nu mă sinchiseam să-I cer ajutorul, iar rezultatul era câte o căzătură de toată splendoarea. Odată cu biruinţa spirituală de la Ierihon, vine şi pericolul de a lăsa garda jos. Aceasta s-a petrecut şi cu Israel. Când au văzut cum le-au mers toate ca pe roate la Ierihon, au uitat că sunt în război şi s-au crezut la pension. În toată tabăra lui Israel, imediat s-a instalat relaxarea şi acalmia. Iscoadele cetăţii Ai au zis:,, Iosua..nu osteni poporul,” sau cu alte cuvinte, destul s-au ostenit până aici. Acuma au nevoie de relaxare, şi s-au relaxat. Însă croşeul de stânga a celor din Ai, i-au trezit din visare, readucându-i cu picioarele pe pământ. Uneori avem nevoie şi de astfel de bobârnaci, ca să ne revenim în simţiri. Cu ani în urmă urmăream cu mare interes evoluţiile echipei naţionale de fotbal la campionatele mondiale. Prin anii ’94, ’98 după ce a trecut de echipe titrate ca Anglia, Argentina, s-a împotmolit de nişte echipe care emiteau mult mai puţine pretenţii competiţionale. Chiar şi comentatorii de televiziune afirmau că problema echipei României era o deconcentrare, o relaxare în joc, şi o încredere în sine cauzată de victoriile anterioare. Stare de spirit care s-a dovedit a fi fatală pentru confruntările ulterioare. Astfel de lucruri sunt valabile şi în ce priveşte războiul spiritual. Dacă ni se urcă la cap victoriile obţinute, vom avea tendinţa să ne credem la pension în biserică, să lăsăm garda jos, să subestimăm puterea vrăjmaşului şi să ne vopsim părul în galben cu Iordănescu în frunte. Nu trebuie să faci mare efort ca să-ţi dai seama că atmosfera stării bisericii, nu este a unei armate în plină campanie militară, ci mai degrabă a unor oameni aflaţi în vacanţă sau în concediu. Comportamentul celor mai mulţi dintre noi nu este ca a unor soldaţi instruiţi, aflaţi pe un câmp de luptă real, ci mai degrabă ca a unor boieri ghiftuiţi, care în weak-end se relaxează la o vânătoare de căprioare cu trăsuri, contese şi copoi. Diavolul nu se sperie de lătratul copoilor, nici de numerosul alai vânătoresc, care din lipsă de ocupaţie s-a năpustit asupra bietului de iepure. Diavolul este o pradă uşoară doar pentru Domnul, şi pentru cei care ştiu să rămână în gardă până la sfârşit. Diavolul poate fi biruit doar de creştinii care sunt conştienţi că se află pe câmpul de război, care nu lasă niciodată garda jos, şi care nu-şi subestimează niciodată adversarul.

   În concluzie: Noi nu trebuie să fim luptători de o singură bătălie ci de un război de lungă durată. Trebuie să învăţăm cum să ne comportăm şi când câştigăm, pentru că altfel vom ajunge mai târziu să pierdem. Trebuie să ne deprindem să gestionăm corect victoriile, pentru că altfel se vor transforma în curse care ne vor arunca spre dezastru. De multe ori Dumnezeu este nevoit să ne interzică experimentarea unor victorii magnifice, tocmai datorită faptului că ştie că ne vor deveni fatale. Lui Acan probabil i-ar fi priit mai bine încă câţiva ani de pustie decât o zi de victorie. Poate în felul acesta ar fi reuşit să se menţină încă în viaţă. Ne rugăm pentru trezire spirituală. Acesta este un lucru foarte bun. Dar o trezire spirituală implică victorii istorice ca cele de la Ierihon. Întrebarea mea, zic eu de bun simţ, este următoarea: Sunteţi siguri că după Ierihon n-o să urmeze Ai? Sunteţi convinşi că după căderea zidurilor întărite ale cetăţii, nu va urma o înfrângere cu 36 de morţi şi o execuţie publică? E ,,fain” la Ierihon. Şi eu aş fi vrut să fiu acolo. Dar nu ştiu dacă aş fi reuşit să mă ţin departe de casa lui Acan, sau de gloata încrezută şi relaxată, ca la staţiune, a lui Israel. Nu pot garanta că n-aş fi căzut victimă săgeţilor celor din Ai, nici pietrelor judecăţii divine. Dar mă bucur că exemplul lor este scris pe paginile Sfintei Scripturi, şi mă rog ca Dumnezeu să mă ajute să învăţ lecţia. Care lecţie? Să nu-mi însuşesc lucrurile care I se cuvin doar lui Dumnezeu, şi să nu mă ating de cele date spre nimicire. Să nu mă încred niciodată în puterile mele, şi să nu las niciodată garda jos.