Ben P., povesteşte de o vreme când a suferit o hernie de disc şi medicul i-a recomandat şase săptămâni de repaus total la pat. Complet sedat de medicamente şi imobilizat pe spate, a constatat că îi era practic imposibil să citească. În acea stare de neputinţă, a învăţat o lecţie importantă despre rugăciune.
"Eram total neputincios. Şi, pe deasupra, îngrozit la culme. Ce puteau să însemne toate astea? Cum o să mai am grijă de familia mea? Dar cu biserica ce se va întâmpla? Eram singurul lor pastor, şi nu puteam face nimic pentru ei.
Împins de o neagră disperare, am hotărât să mă rog pentru biserică. Am deschis registrul bisericii şi am început să mă rog pentru fiecare membru în parte zilnic (până atunci nu mai făcusem aşa ceva!) treaba asta îmi lua în jur de două ore. De vreme ce nu puteam face altceva, m-am gândit că cel mai potrivit lucru este să mă rog.
Nu a fost un gest izvorât însă din pură evlavie, ci din plictiseală şi frustare!
Dar...cu trecerea săptămânilor, momentele de rugăciune au devenit tot mai dulci!
Într-o zi, aproape de sfârşitul perioadei de convalescenţă, m-am rugat şi am spus Domnului: "Să ştii, Doamne că a fost minunat timpul acesta îndelungat petrecut cu sfinţenia Ta. Ce păcat că nu am timp pentru aşa ceva şi când sunt sănătos."
Răspunsul Lui Dumnezeu a venit prompt şi fără menanjamente. El mi-a spus: "Ben, ai tot atâta timp şi când eşti sănătos şi când eşti bolnav. Şi într-un caz şi în celălalt, ziua e făcută tot din douăzeci şi patru de ore. Problema ta e că, atunci când eşti sănătos, ai impresia că tu eşti stăpân pe situaţie, iar când eşti bolnav, pricepi foarte bine că lucrurile nu stau deloc aşa."