Toate relaţiile presupun un anumit efort - căsnicia, calitatea de părinte, prietenia. N-ar trebui să ne surprindă de aceea că şi relaţia cu Dumnezeu necesită un efort. Când mă lupt cu o anumită problemă, mă întorc la imaginea folosită de Isus, aceea a lui Dumnezeu în calitate de Tată.

Soţul meu a făcut o călătorie cu avionul în China pentru a o lua pe fiica noastră adoptivă. Rămasă acasă, m-am simţit neajutorată şi m-am rugat pentru acea mică fiinţă care avea să schimbe radical întreaga noastră viaţă. Cînd s-a întors, soţul meu mi-a spus că a plâns tot drumul în autobuzul care-l ducea spre orfelinatul de unde urma s-o ia pe fetiţă. Deja se simţea atât de legat de ea, într-o unitate şi mai strânsă cu familia noastră, deşi avea doar o fotografie a ei. Dacă între noi, oamenii, se creează asemenea legături, cum poate fi cu Dumnezeu...

Am învăţat să mă rog cu soţul meu, seara târziu. Am traversat o perioadă mai dificilă în căsnicie şi nu ştiam la ce să recurgem. La început m-am simţit atât de stângace. Nu mă rugasem niciodată cu voce tare la întâlnirile grupului de rugăciune. Mă simţeam timorată. Dar, avându-l alături pe soţul meu, am putut să-I spun Lui Dumnezeu nevoile mele. M-am gândit la toţi cei implicaţi în grupurile de suport a dependenţilor cum sunt, de pildă, Alcoolicii Anonimi. Ei fac rugăciuni simple, ceva de genul: "Doamne, ajută-mă să nu mai beau!", fără să aibă o imagine reală despre persoana Lui Dumnezeu. Şi totuşi, Dumnezeu pare să răspundă acestor rugăciuni.

Adesea mă rog până adorm. Încerc să mă liniştesc, şi-mi repet mereu în minte: Trebuie să dorm, trebuie să dorm. 

Bineînţeles că nu se întâmplă nimic. Acum, când nu pot să dorm, am cu cine să stau de vorbă. Nu trebuie să descâlcesc singură iţele complicate ale vieţii. Dumnezeu mă poate ajuta să-mi liniştesc inima.

Înainte îmi făceam griji că o să adorm în timp ce mă rog. Acum, ca părinte, înţeleg. Care părinte n-ar dori să-şi vadă copilul adormind în braţele lui?