Răstignirea firii pământeşti
Răstignirea firii pământeşti: Iată una dintre cele mai uriaşe provocări ale creştinului. Nu am suficiente cuvinte în vocabular, pentru a-mi exprima profunda admiraţie, pentru măreaţa ingeniozitate divină, care ne-a prescris o cale atât de eficientă spre a putea trăi viaţa la cel mai înalt nivel posibil. Dacă altădată aş fi privit spre această metodă cu dezgust şi neplăcere, astăzi, după ce i-am simţit efectele benefice pe pielea mea, mă închin înaintea atotânţelepciunii şi ştiinţei lui Dumnezeu. Deşi extrem de dureroasă, mai ales pentru cei care o iau în serios, răstignirea firii pământeşti reprezintă cea mai sigură cale spre a ne bucura din plin de viaţă. Despre omul care nu i-a experimentat efectele, încă nu se poate spune că a trăit cu adevărat, ci cel mult că a vegetat la fel ca alte vieţuitoare terestre preocupate doar de hrană, adăpost şi perpetuarea speciei. Răstignirea firii pământeşti, este calea care te dezleagă de putreziciune şi de glie. Prin ea dobândeşti aripile care te ajută să te desprinzi de ţărână şi să te lansezi, ca o rachetă spaţială, spre lumile spirituale unindu-te în mod personal, intim, organic şi afectiv cu Domnul Isus Hristos, spre a trăi cea mai extraordinară aventură de dragoste posibilă. Cei mai mulţi creştini rămân blocaţi pe neplăcerile produse de răstignirea firii, pierzând, ca ’ntr-un abis, imensele beneficii pe care aceasta le produce. Ca să fiu sincer cu dumneavoastră va trebui să vă prezent, atât dificultăţile cât şi beneficiile acestui proces. Dar pentru a face legătura între cele două aspecte, vă voi arăta şi calea prin care acest supliciu numit răstignirea firii pământeşti, se transformă în ceva pe care suntem gata să ni-l asumăm cu toată bucuria.
1) Dificultăţile răstignirii firii pământeşti. Cine spune că răstignirea firii pământeşti este o chestiune simplă şi uşoară, nu ştie despre ce vorbeşte sau n-a făcut-o aşa cum se cere. Răstignirea firii, este de departe cel mai greu şi dificil proces la care suntem chemaţi în calitate de creştini. Să urmărim câteva elemente care conturează dificultatea răstignirii firii pământeşti:
a) Răstignirea firii pământeşti este un proces extrem de dureros datorită faptului că ni se cere să ne răstignim noi pe noi înşine. Cred că am fi fost mult mai motivaţi şi mai determinaţi dacă ni s-ar fi cerut să ne răstignim firea unii altora. Oricum, de multe ori mai încercăm noi aşa ceva, chiar dacă nu ni se cere. Câteodată, suntem atât de fermi, dârji şi principiali când este vorba de firea altora, la fel ca David în cazul prezentat de Natan, însă când este vorba de sărmana noastră fire, cerşim milă şi îndurare căutând să înduioşăm pe toată lumea cu zmiorcăielile noastre. Ne pricepem să ne purtăm aspru cu trupul altuia, şi ştim să dăm lecţii despre modul în care acesta trebuie ţinut în stăpânire, însă când vine vorba de trupul nostru ni se sfâşie inima de mila pe care i-o purtăm. Dificultatea problemei constă în faptul că răstignirea doare, şi această durere trebuie să ne-o aplicăm singuri, cu fermitate, fără a ţine seama de jalnicele lamentaţii ale firii.
b) Răstignirea firii pământeşti este un proces extrem de dificil datorită numărului mare de provocări existente în jurul nostru. La fiecare pas, întâlnim o mulţime de tentaţii adresate firii pământeşti. Ochii, urechiile, mintea, trupul şi sufletul sunt bombardate clipă de clipă cu tot soiul de invitaţii insistente şi persistente la păcat. Tentaţiile sexuale sunt gata să-i devoreze, din toate părţile, într-o singură clipă de neatenţie, pe cei nestăpâniţi şi uşuratici. Materialismul este ca o plasă de păianjen în care stau atârnaţi ca nişte muşte încătuşate, fără posibilitatea de a se mai salva, orbii spirituali, incapabili să vadă dincolo de culoarea sclipitoare a banilor. Demonii s-au înmulţit, şi mai în fiecare zi întâlneşti câte un om în care există cel puţin o legiune, provocându-te la ceartă, scandal, zavistie şi nebunie. În familie diavolul se luptă cu îndârjire să dezbine chiar şi cele mai închegate cupluri. În biserică, acelaşi personaj malefic, urmăreşte să provoace cele mai stupide tensiuni. Într-un asemenea context, mai este oare posibil să-ţi răstigneşti firea?
c) Răstignirea firii pământeşti este dificilă datorită filozofiei lumii acesteia care încurajează exprimarea liberă a poftei, nicidecum a înfrânării ei: ,,Trăieşte clipa!, Urmează-ţi inima!, Fă-o!”, iată câteva dintre sloganurile omului modern. Mass-media profitând de lipsa de stăpânire a generaţiei actuale, a transformat-o într-o societate de consum aflată la cheremul marilor magnaţi ai pieţei. Televizorul îţi serveşte la pat, ca ’ntr-un hotel de lux: sex, violenţă, magie şi divertisment cât îţi pofteşte inima. Publicitatea agresivă şi ritmul vieţii parcă te obligă să fi la curent cu fiecare nou produs apărut, şi să ţi-l achiziţionezi, pentru că altfel societatea te exclude din rândurile ei. Ascetismul nu mai este la modă ca pe vremea stoicilor greci sau a călugărilor medievali ci acum lumea s-a îndreptat spre libertinism şi exhibiţionism. Recunosc faptul că într-un asemenea context nu-i deloc amuzant să-ţi răstigneşti firea pământească. Dinăuntru eşti asaltat de poftele irezistibile ale cărnii, de afară te copleşesc la tot pasul provocări insistente la împlinirea lor, iar pe deasupra nici cel mai mic lucru nu te încurajează să lupţi pentru biruinţă. Dar înainte de a cădea în ghiarele disperării, haideţi totuşi să vedem dacă există vreo posibilitate să biruim în acest teribil război de moarte.
2) Posibilitatea răstignirii firii pământeşti. Evaluând situaţia strict din punct de vedere teoretic, răstignirea firii pământeşti ar fi posibilă doar dacă am descoperi o activitate mult mai interesantă decât împlinirea poftelor firii pământeşti. Ştiţi cunoscuta zicală: ,,Dacă vrei să-i smulgi unui câine osul pe care-l ţine în gură, oferă-i o bucată de carne.” Spiritualizând lucrurile, această zicală ar putea suna astfel: ,,Dacă vrei să convingi un om să renunţe la plăcerile poftelor firii, oferă-i nişte plăceri mai mari.” Însă aceste plăceri mai mari trebuie neapărat să aibe aceleaşi caracteristici cu plăcerile firii pentru a putea fi atractive. Plăcerile firii ar putea fi caracterizate după cum urmează: sunt reale, răspund unor nevoi presante interioare şi vizează prezentul nu doar viitorul. De ce aleg oamenii să trăiască mânaţi de firea pământească? Pentru că stările pe care le experimentează nu sunt imaginare, nici abstracte, nici teoretice ci practice şi reale. Pentru că plăcerile pe care le trăiesc reprezintă răspunsul unor nevoi presante elementare ale fiinţei lor. Pentru că aceste stări plăcute nu vizează un bine viitor, greu de aşteptat, ci prezentul actual. Datorită acestor caracteristici au succes ispitele sexuale, dependenţele de alcool, tutun, droguri şi oricare alte ispite ale firii pământeşti. Scumpi fraţi şi surori, răstignirea firii pământeşti este posibilă doar dacă descoperim o plăcere care să prezinte aceleaşi trei caracteristici, dar care să fie mult mai puternică. Plăcerea care ne-ar putea motiva la răstignirea firii pământeşti, ar trebui să fie reală, să răspundă unei nevoi interioare presante şi să îşi găsească împlinirea în prezent nu doar în viitor. Vă propun să supunem acestor exigenţe câteva din elementele religioase care ar putea reprezenta o astfel de motivaţie la răstignirea firii:
Doctrina sănătoasă. A avea o doctrină sănătoasă, deşi este un lucru necesar, nu constituie o motivaţie suficient de puternică pentru răstignirea firii. Aceasta datorită faptului că nu satisface cerinţele primului criteriu enunţat: este foarte teoretică, abstractă. Am văzut prea mulţi teologi luptându-se ,,cu armele firii” pentru doctrina lor sănătoasă, dar prea puţini zdrobiţi în omul dinlăuntru pentru simplul motiv că au avut-o. De multe ori şi în biserică este ca şi la parlament: doctrina cuiva este sănătoasă sau nu, funcţie de interesele care îl leagă sau nu de acea persoană. Atitudinea de ,,Pro” sau ,,contra”, într-o anumită problemă, a multor creştini, nu depinde neapărat de acurateţea doctrinară, ci de nişte chestii care trec prin stomac, portmoneu sau alte locuri care nu-i evlavios a fi amintite. Deci a avea o dctrină sănătoasă nu-i suficient a ne motiva la răstignirea firii.
Religiozitatea. A fi om religios, deasemenea, nu constituie o motivaţie suficient de puternică pentru răstignirea firii pământeşti. Aceasta datorită faptului că nu satisface cerinţele celui de-al doilea criteriu enunţat: adică nu răspunde unei nevoi presante interioare. Omul poate trăi mult şi bine şi fără religie. Sunt atâţia creştini care nu simt nici o presiune interioară să meargă la biserică mai des de două ori pe an. Sunt destui oameni religioşi pentru care cititul Bibliei, rugăciunea, postul, dărnicia şi practicarea altor fapte religioase este o pacoste, nicidecum rezultatul unei nevoi presante interioare. De obicei oamenii religioşi sunt cei mai plini de firea pământească nicidecum cei care şi-o răstignesc cel mai mult. Pentru exemplificare vezi partida fariseilor.
Promisiunea raiului sau frica iadului. S-ar putea să dezamăgesc pe unii dacă voi spune că nici măcar aceste elemente nu reprezintă o motivaţie suficient de puternică pentru răstignirea firii. Aceasta pentru că nu îndeplinesc cerinţele celui de-al treilea criteriu enunţat: nu răspund unei nevoi prezente ci viitoare. Chiar Scriptura afirmă în Proverbe 13:12 că: ,,O nădejde amânată îmbolnăveşte inima, dar o dorinţă împlinită este un pom de viaţă.” Până să se hotărască ce să facă cu viaţa de dincolo, oamenii vor să ştie ce se va întâmpla cu aceasta. Până în rai sau în iad este un drum atât de lung încât oamenii nu-şi pot permite să-şi omoare prezentul. Doar un lucru vă întreb ca să vă daţi seama că aşa stau lucrurile: Câţi dintre dumneavoastră toleraţi în propria trăire preacurvia, curvia, necurăţia, desfrînarea, închinarea la idoli, vrăjitoria, vrăjbile, certurile, zavistiile, mâniile, neînţelegerile, desbinările, certurile de partide, pizmele, uciderile, beţiile, îmbuibările, şi alte lucruri asemănătoare cu acestea, cu toate că ştiţi foarte clar din Biblie că toţi cei ce fac astfel de lucruri nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu.
Dacă toate aceste lucruri amintite nu sunt satisfăcătoare spre a ne putea motiva la a ne răstigni firea pământească, atunci totuşi care motivaţie ar fi satisfăcătoare? Răspunsul este următorul: Relaţia cu Dumnezeu. Relaţia cu Dumnezeu, satisface toate cele trei criterii care fac ca un lucru să fie irezistibil. Relaţia cu Dumnezeu, nu-i teorie nici vorbă goală, ci un lucru cât se poate de concret şi practic. Domnul poate fi auzit, văzut, simţit, iubit, gustat. Chiar dacă acestea nu se realizează prin cele cinci simţuri ci prin credinţă, faptul în sine este cât se poate de real. Relaţia cu Dumnezeu răspunde unei nevoi presante interioare. Omul a fost creat cu o nevoie profundă după Dumnezeu. Solomon după ce a căutat fericirea în toate lucrurile de sub soare, a ajuns la concluzia că totul este deşertăciune şi goană după vânt, iar încheierea tuturor lucrurilor este să te temi de Dumnezeu şi să păzeşti poruncile Lui. Relaţia cu Dumnezeu, se adresează unei nevoi prezente nu numai unei nevoi viitoare. Noi ne putem bucura acuma de relaţia cu Dumnezeu, nu doar cândva în viitor. Deasemenea, relaţia cu Dumnezeu, produce o plăcere superioară oricărei plăceri produsă de satisfacerea poftelor firii pământeşti. David în Psalmul 34:8 ne îndeamnă să gustăm şi să vedem ce bun este Domnul. Creştinii care au gustat dulceaţa relaţiei cu Dumnezeu, vor fi suficient de motivaţi să-şi răstignească firea pământească. Ei vor fi gata de orice sacrificiu, cu scopul de a păstra minunata lor părtăşie cu Domnul. Pe lângă plăcerea părtăşiei cu Dumnezeu, toate celelalte plăceri pălesc. Părtăşia cu Dumnezeu, este singura motivaţie suficient de puternică spre a ne determina să îndurăm neplăcerile şi suferinţele răstignirii firii pământeşti. Disponibilitatea la această acţiune depinde de seriozitatea cu care abordăm relaţia cu Dumnezeu, prin rugăciune şi meditaţie asupra Cuvântului lui Dumnezeu.
3) Consecinţele răstignirii firii pământeşti. Ceea ce conferă greutate spirituală unui creştin este răstignirea firii pământeşti. Răstignirea firii pământeşti, realizează acea etanşietate spirituală care permite păstrarea întregului potenţial spiritual aşezat de către Dumnezeu în noi. Dumnezeu a aşezat în noi nişte rezervoare inimaginabile de dragoste, fericire şi bucurie. Aceste capacităţi spirituale le avem în unire cu Hristos când firea pământească este răstignită. Când păcătuim, relaţia cu Hristos se întrerupe, fiinţa noastră se desface, iar energiile puse de către Dumnezeu în noi, pe care ni le-a dat pentru a trăi stări de bucurie şi de fericire în relaţia cu El şi cu Biserica Sa, se scurg din noi, şi prin urmare dispare farmecul relaţiei cu Dumnezeu, cu familia şi cu Biserica. Când dragostea de Dumnezeu se fărămiţează către idoli, când pasiunea pentru soţie se scurge către vedetele play-boy, iar când iubirea de fraţi se risipeşte spre tovărăşiile rele, atunci din creştinul respectiv rămâne doar o coajă fără nici un conţinut. Fiecare păcat presupunere o risipă de energie, putere, forţă, pusă de către Dumnezeu în noi pentru a trăi viaţa la maximă intensitate. Astăzi sunt pline bisericile de oameni vlăguiţi, storşi ca o lămâie de orice vlagă, plictisiţi de toate, îmbătrâniţi înainte de vreme. Unii tineri sunt mai ramoliţi decât bunicii lor, pentru că se uită la porno şi ascultă muzică rock. Creştinul care nu-şi răstigneşte firea pământească, este un om fără greutate, sau dacă vreţi un creştin de paie.Vorbele lui sunt de paie, fiind purtate de vânt de colo, colo. Stările sufleteşti prin care trece sunt de paie. Astăzi se află pe vârful muntelui, iar mâine în fundul văii. Relaţiile pe care le are sunt de paie. Un astfel de om este incapabil de relaţii profunde şi de lungă durată. Dacă este predicator, şi predicile pe care le rosteşte sunt de paie. După un ceas de sporovăială, n-ai ce strânge pe vârful unui făraş. Când acest creştin zideşte, materialele pe care le foloseşte sunt: paie, lemn, fân, trestie. Statornicia lui este de paie, adică la cea mai mică adiere de vânt el este în aer, fiind purtat în direcţia curenţilor. Însă atunci când suntem fermi şi consecvenţi cu răstignirea firii, experimentăm cel mai extraordinar lucru care ni s-ar putea întâmpla: Hristos trăieşte în noi.
Cum arată omul în care locuieşte Hristos? Ca Hristos. Pe unde trece el totul se înviorează, înfloreşte, prinde viaţă. În prezenţa lui orice faţă posomorâtă se înseninează, orice obraji palizi capătă culoare, orice frunte încruntată se descreţeşte şi orice inimă disperată capătă speranţă. Când predică un astfel de om, biserica se zideşte, iar părtăşia şi unitatea prind cheag. Când stai de vorbă cu o astfel de persoană, oricât ai fi de tensionat, simţi eliberare, descătuşare, iar pacea îţi inundă întreaga fiinţă. Cuvintele unui astfel de om îţi pătrund la inimă ca un balsam sau ca o hrană, nicidecum ca o otravă sau ca un venin. Omul în care locuieşte firea, pe unde trece samănă moarte. În urma lui totul păleşte, se ofileşte şi se dezintegrează. Pe unde apare imediat reuşeşte să indispună pe toată lumea, iar când îşi deschide gura într-o clipă strecoară un gust amar în sufletul tuturor. O discuţie cu un astfel de om te încarcă cu amărăciune chiar şi atunci când vorbeşte despre cele mai spirituale lucruri.
În concluzie: Trăim vremuri în care oamenii în care locuieşte Hristos sunt extrem de rari. Trebuie să rupi multe perechi de opinci până să întâlneşti unul. Trebuie să consumi mulţi litri de benzină până să-l ai în faţă. Aceasta datorită faptului că foarte puţini sunt dispuşi să plătească preţul răstignirii firii pământeşti. Da, este cel mai cumplit lucru cu putinţă: să-ţi produci tu singur durere suprimându-ţi toate dorinţele neconforme cu voia lui Dumnezeu, să lupţi împotriva talazului de nelegiuire cu care eşti asaltat. Dar numai aşa vom descoperi extraordinara frumuseţe a relaţiei cu Dumnezeu, şi vom fi o binecuvântare şi pentru alţii.