Psalmul 91

   O simplă citire a Psalmului 91, indică faptul că el trebuie să fi fost scris, mai mult cu inima decât cu mintea, şi mai mult cu sânge decât cu cerneală. Autorul lui trebuie să fi trecut, în viaţă, prin serioase încercări. Probabil, cineva care a experimentat pe pielea lui şi strânsoarea laţului şi tăişul săbiei. Un om, care a inspirat în nări duhoarea miilor de cadavre răpuse de molimă, înşirate la stânga şi la dreapta lui, şi care probabil a purtat pe trup cicatrici adânci, produse de ghiara leului, dar care în toate aceste teribile împrejurări, s-a încrezut în Dumnezeu, şi a văzut la lucru, puternicul braţ al Celui de sus. De aceea, Psalmul 91 poate aduce îmbărbătare, chiar şi celor care trec prin cele mai negre şi întunecate nopţi ale sufletului lor. De fapt, în acele situaţii, doar Cuvântul lui Dumnezeu mai poate fi de folos. Orice altceva îşi pierde efectul şi valabilitatea. Mărturisesc, că am trecut şi eu prin numeroase astfel de împrejurări. Psalmul 91, ne înfăţişează, într-o manieră profundă, solemnă şi triumfală, modul minunat în care Dumnezeu ştie să ocrotească, pe omul care se încrede, pe deplin, în El. Întradevăr, nu toţi oamenii beneficiază, în acelaşi grad, de ocrotirea divină. De fapt, cei mai mulţi, nici nu consideră că ar avea nevoie de aşa ceva. Ei socotesc că se pot descurca, foarte bine, şi singuri. Lipsiţi de credinţa în existenţa lui Dumnezeu, ei n-au cum să înţeleagă, de ce această entitate cosmică, ar trebui să aibă vreo implicare în viaţa lor privată. Prin urmare, încrederea li se întemeiază pe resurse personale, cum ar fi: sănătate, frumuseţe, putere, înţelepciune, avere, poziţie socială, etc.  Alţii, mai religioşi decât cei dintâi, apelează la ajutorul divin, doar atunci când li se epuizează toate celelalte variante. După ce medicul le adresează ultimul cuvânt de care este în stare, după ce buzunarul se goleşte până la fund, iar prietenii îi lasă de izbelişte, îşi amintesc, că pe undeva prin cer există şi un Dumnezeu la care, în caz de nevoie, n-ar fi rău să apeleze. Aceşti oameni, ca peste noapte, devin religioşi, spirituali şi evlavioşi, evident doar până când trec ,,pârleazul”. Însă, după ce depăşesc necazul care le-a tulburat viaţa şi le-a împrospătat sentimentul religios, îi cuprinde din nou lâncezeala, continuându-şi viaţa, fără de Dumnezeu, la fel ca mai înainte. Mai există încă o categorie de oameni, cei drept mai puţin numeroasă, decât primele două, care Îl caută pe Dumnezeu, în fiecare dimineaţă, nu doar atunci când se află pe masa de operaţie. Ei au nevoie de Dumnezeu pentru a trăi în fiecare zi, nu doar pentru a scăpa din anumite dificultăţi. Pentru ei, Dumnezeu nu este doar: medic, patron sau făcător de minuni, adică o persoană la care să apeleaze doar din când în când. Pentru ei, El este: Domn,Tată, Prieten, Iubit, adică o persoană de care nu se pot despărţi nici o clipă.  

   Privind spre această succintă prezentare a modului în care omul percepe nevoia lui după Dumnezeu, se ridică două întrebări majore, în legătură cu ocrotirea divină: În primul rând, care este genul de om care beneficiază de ocrotirea lui Dumnezeu, şi în al doilea rând, în ce constă această ocrotire divină? Cui şi în ce fel îi este aplicată? Oricine poate beneficia de ocrotirea lui Dumnezeu, sau numai o anumită categorie de oameni? Ocrotirea lui Dumnezeu, presupune doar o izbăvire din problemele financiare şi de sănătate, sau ceva mult mai mult decât atât? De fapt, acestea sunt cele două întrebări la care răspunde Psalmul 91. Cu ajutorul Lui Dumnezeu, şi cu îngăduinţa dumneavoastră, vom încerca să le descoperim, în cele ce urmează.

1) Cine beneficiază de ocrotirea lui Dumnezeu? Este destul de uşor de observat, faptul că Psalmul 91 nu se adresează tuturor. El nu este valabil pentru oricine. Domnul Isus a ştiut foarte bine acest adevăr. Când diavolul L-a provocat să se arunce de pe straşina templului, citându-I versetele 11 şi 12 din acest psalm, Domnul Isus a ştiut că pentru o asemenea faptă diavolească, versetele acestea sunt inaplicabile. Dumnezeu nu va porunci îngerilor Săi să păzească pe cineva, care ascultând de vocea celui rău şi mânat de mândrie se caţără pe straşina templului, spre a se arunca de acolo, într-un spectacol menit să alimenteze vanitatea şi orgoliul personal. Doar un anumit tip de om va beneficia de minunata ocrotire divină, şi acesta este destul de bine conturat în Psalmul 91.

a) În primul rând, de minunata ocrotire divină, beneficiază omul care are o concepţie înaltă despre Dumnezeu. Pentru acest om, Dumnezeu este: Cel preaânalt, Cel atotputernic. El nu se trage de şireturi cu Dumnezeu. El nu umblă cu nebăgare de seamă în prezenţa Sa. El nu-şi permite un soi de obijnuinţă şi familiaritate ireverenţioasă cu Dumnezeu. Da întradevăr, aveţi dreptate, Dumnezeu este Tatăl nostru, dar asta nu înseamnă că putem juca table împreună. Modelul filiaţiei noastre faţă de Dumnezeu, seamănă destul de puţin cu modul în care mulţi copii de astăzi îmţeleg să îşi trateaze părinţii. El se aseamănă, mai degrabă, cu modul în care o făceau cei de acum două sau trei mii de ani. Pentru exemplificare, este suficient să privim la rolul părinţilor în căsătoria copiilor, în vechime, şi rolul părinţilor în căsătoria copiilor, astăzi. În vechime propunerea părinţilor era poruncă, iar astăzi aceasta este o glumă bună. Ca să nu mai vorbim de faptul că în vechime părintele avea dreptul de binecuvântare sau blestem asupra copilului, în schimb astăzi copilul când nu-i convine ceva pune mâna pe telefon şi cheamă poliţia. Dumnezeu ne învaţă prin profetul Maleahii ce înseamnă să te raportezi la Dumnezeu ca la un tată:,, Un fiu cinsteşte pe tatăl său, şi o slugă pe stăpânul său. Dacă Sunt Tată, unde este cinstea care Mi se cuvine? Dacă Sunt Stăpân, unde este teama de Mine?” Asta înseamnă să te raportezi la Dumnezeu ca la un tată. Societăţii moderne şi postmoderne îi lipseşte, aproape complet, noţiunea de cinste şi de respect. Această atitudine se reflectă şi în ce priveşte relaţia cu Dumnezeu. Mulţi creştini se raportează la Dumnezeu, ca la un fel de bunic sentimental, pe care poţi să-l îndupleci cu maimuţărelile tale să facă tot ce-ţi pofteşte inima. Însă, de ocrotirea divină beneficiază doar cei pentru care Dumnezeu este Cel preaânalt şi Cel atotputernic. Asta presupune o apropiere de El cu smerenie, evlavie şi cu încredere. Respectul faţă de Dumnezeu este o componentă a evlaviei, iar nouă ni se porunceşte să fim evlavioşi.

b) În al doilea rând, de minunata ocrotire divină, beneficiază omul care are o relaţie specială cu Dumnezeu. Relaţia aceasta specială cu Dumnezeu, este evidenţiată în Psalmul 91 prin patru verbe după cum urmează: ,,STĂ sub ocrotirea celui Preaânalt”, ,,SE ODIHNEŞTE la umbra celui Atotputernic”, ,,ZICE despre Domnul” şi ,,fiindcă mă IUBEŞTE.” Analizând cele patru verbe menţionate, constatăm că ele descriu o progresie de stări sufleteşti, care definesc relaţia cu Dumnezeu, a celui care va beneficia de ocrotirea divină. A sta, a se odihni, a zice şi a iubi: fiecare dintre aceste acţiuni reprezintă câte un pas mai aproape, în ce priveşte relaţia cu Dumnezeu.

- A sta sub ocrotirea celui Preaânalt. Pasul acesta, presupune a-L considera pe Dumnezeu mai înalt decât toate resursele personale pe care ne-am putea bizui: putere, înţelepciune, bani, relaţii şi a ne încrede în ajutorul Său. A sta sub ocrotirea Celui preaânalt, implică o rămânere permanentă acolo, nu doar câte o rugăciune adresată Lui din când în când. Dumnezeu nu va fi mulţumit dacă vom striga către El, doar în momentele cele mai fierbinţi ale vieţii, urmând ca după aceea să ne vedem de treburile noastre. El pretinde să stăm sub ocrotirea Sa, nu doar să fim în trecere pe acolo. Cartea Judecătorilor este un exemplu despre ce nu înseamnă să stai sub ocrotirea Celui preaânalt. Evreii îşi aminteau de Dumnezeu, doar atunci când le ajungea cuţitul la os.

- A te odihni la umbra Celui atotputernic. Iată un pas mai aproape de Dumnezeu. Acesta, presupune să te convingi că Dumnezeul sub a cărui ocrotire te-ai oprit, chiar este în stare să te protejeze. El are putere suficientă pentru rezolvarea problemelor tale, şi are şi bunăvoinţa să o facă. Când te convingi de aceste două lucruri, în mod natural, începi să te eliberezi de îngrijorările, frământările şi tulburările care ţi-au făcut viaţa coşmar, şi să te odihneşti în Dumnezeu, la fel ca vara pe arşiţă, sub umbra deasă a unui nuc bătrân. La această odihnă, la umbra Celui atotputernic, nu se ajunge dintr-o dată, ci ea este rezultatul unor ani întregi de consecvenţă în umblarea cu Dumnezeu.

- A zice despre Domnul... . Urcăm spre o nouă etapă a relaţiei cu Dumnezeu, şi anume, spre cea a mărturisirilor. Cănd vedem cât de bine şi odihnitor este a sta lângă Domnul, începe să ni se dezlege limba. Ni se dezvoltă dorinţa de a-L lăuda pe Dumnezeu, şi de a mărturisi şi altora, cât de minunate sunt lucrările Sale

- Fiindcă mă iubeşte. Dar progresia apropierii de Dumnezeu nu se opreşte aici. Toate aceste experienţe cu Dumnezeu, stârnesc iubirea noastră pentru El. Iar iubirea noastră, deasemenea, Îl determină pe Dumnezeu să mobilizeze toate efectivele militarele ale cerului, în vederea proteguirii noastre. ,,Căci El va porunci îngerilor Săi să te păzească în toate căile tale; şi ei te vor duce pe mâni, ca nu cumva să-ţi loveşti piciorul de vreo piatră”. Ba mai mult decât atât, se va ocupa chiar El personal de izbăvirea şi de proslăvirea noastră.

   Iată, deci omul care beneficiază de minunata ocrotire divină. Are o concepţie înaltă despre Dumnezeu şi are o relaţie specială cu El. Mulţi dintre noi am experimentat aceste realităţi. Totul a început prin abandonarea surselor personale de încredere, pe care le-am considerat nesatisfăcătoare. Am ales să ne aşezăm viaţa sub ocrotirea Celui preaânalt, şi să rămânem acolo. În scurt timp, am constatat că Dumnezeu nu ne-a lăsat de ruşine ci ajutorul Lui a venit la vreme de nevoie. Aceste experienţe au început să ne spulbere rând pe rând toate temerile şi îngrijorările noastre. Inima ni s-a liniştit şi am constatat că putem să ne odihnim în pace, chiar în mijlocul problemelor, la fel ca în arşiţa verii sub umbra deasă a unui nuc bătrân. Dar lucrurile nu s-au oprit aici. Învioraţi în duhul nostru, în urma acestei odihne spirituale, a început să ni se dezlege limba, să mărturisim şi altora cât de minunat este Dumnezeu: că El este locul nostru de scăpare, cetăţuia noastră şi Dumnezeul în care ne încredem.  Toate aceste minunate trăiri cu Dumnezeu, au umplut inima noastră cu o dragoste fierbinte faţă de El. Această dragoste, Îl determină pe El să pună în mişcare armate, popoare, şi chiar îngeri pentru a ne sări în ajutor.

2) În ce constă această ocrotire divină? Poate pentru început ar trebui să ne întrebăm, în ce nu constă această ocrotire divină, spre a nu aştepta de la Dumnezeu lucruri pe care El nu ni le-a promis. Noi cântăm cântarea: ,, El n-a promis doar cerul senin,- nici flori pe cale fără pelin,- n-a promis soare fără de nori,- nici bucuria fără nevoi.- Dar ne-a promis din puterea Sa,-  pe drum lumină că ne va da,- al Său bogat har în încercări,- şi mângâierea în întristări.- El n-a promis căi fără dureri,- fără ispite fără poveri,-  şi nici n-a spus El că vom avea,- cruci mai uşoare decât a Sa.- El n-a promis drum larg şi uşor,- să poţi umbla fără ajutor,- şi nici pe drum că nu vor fi stânci,- că n-ai să treci prin ape adânci.”   

a) În ce nu constă această ocrotire divină? Ocrotirea divină, nu presupune scăparea de necazuri. Citind Psalmul 91, constatăm faptul că viaţa omului lui Dumnezeu, este împresurată de necazuri din cele mai felurite şi mai cumplite: vânătorul îşi întinde laţul, ciuma pustieşte în dreapta şi-n stânga, noaptea umblă groaza, ziua săgeata continuă să zboare, iar molima să facă victime namiaza mare. La stânga lui zac în ţărână o mie de morţi, iar la dreapta lui stau zece mii. În jurul lui se aude, de pretutindeni, răcnetul leilor, iar pe lângă picioarele lui stârneşte groaza şuieratul şerpilor. Nu sună deloc amuzant, ci mai degrabă înfiorător. Dar, Dumnezeu îşi permite să ne treacă şi pe acolo.

b) În ce constă, deci ocrotirea divină?

- Protecţie în mijlocul necazurilor.(v3-4) Laţul îţi este pregătit, totul este aranjat cu precizie matematică, însă când să calci în el, Dumnezeu face o minune şi te izbăveşte. Ciuma bântuie în ţară, pustiirile ei se apropie de tine, însă când să te atingă, te lasă în pace şi trece mai departe, la fel ca îngerul nimicitor din noaptea întâilor născuţi ai Egiptului. Prădătorul te adulnecă, cu mare lăcomie, ca să te înfulece pe nerăsuflate, iar când să te înşface cu ghiarele lui puternice, Dumnezeu îşi aşterne aripile peste tine şi te apără aşa cum procedează găina cu puii. Atunci începi să simţi căldura protectoare, şi siguranţa înafara oricărui pericol, pe care le poţi avea doar sub aripile Celui atotputernic.

- Încurajare. (v5-10) Dumnezeu ştie că sentimentele noastre sunt schimbătoare, în faţa primejdiei, de aceea cu glasul Său dulce ne cheamă la pace, linişte şi încredere în El, arătându-ne inutilitatea şi iraţionalitatea fricii.

- Izbăvire şi proslăvire. (v10-16) Dumnezeu este atât de entuziasmat faţă de omul care se încrede, pe deplin, în El şi-L iubeşte, încât este gata să-i pună la îndemînă tabere întregi de îngeri, care să-l ducă pe mâini ca într-o lectică, în care sclavii romani îşi purtau pe braţe suveranii. Domnul Isus a fost slujit de îngeri, după biruinţa spirituală din pustie, şi din Gheţimani. Dacă vrei ca îngerii lui Dumnezeu să te slujească, fi biruitor în lupta spirituală. Avem multe versete care ne arată oameni ai lui Dumnezeu slujiţi de îngeri.

- Biruinţa în lupta spirituală. Psalmul 91 are o aplicaţie directă şi în ce priveşte lupta spirituală. Chiar diavolul a folosit acest psalm, într-o asemenea luptă, purtată cu Fiul lui Dumnezeu, în pustie. În definitiv, diavolul este cel care ne întinde curse, ne pustieşte cu ciuma păcatului, aruncă săgeţi arzătoare asupra noastră, şi produce victime cu miile la dreapta şi la stânga, ziua şi noaptea. El răcnaşte ca un leu şi tot el este şarpele cel vechi. Papa Grigore al 15- lea a interpretat greşit versetul 13 din psalm. Sub deviza: ,,Vei păşi peste lei şi peste năpârci şi vei călca peste pui de lei şi peste şerpi” îl desemnează pe cardinalul Richelieu, să extermine reformaţii hughenoţi din Franţa. De la reforma lui Luther până astăzi, mulţi pretinşi urmaşi ai lui Hristos, au comis cumplita eroare să considere, asemenea acestui papă, că noi avem de luptat împotriva cărnii şi sângelui. Timp de patru sute de ani, diavolul a făcut să curgă râuri de sânge, în numeroasele încăierări dintre catolici şi protestanţi. În numele apărării credinţei adevărate, deseori au pus mâna pe sabie şi pe arbalete, tăindu-se în bucăţi unii pe alţii. În mai toate ţările Europei, au căzut victime mii şi zeci de mii de suflete, în diferite măceluri, urmate mai peste tot de foamete şi ciumi. Doar în noaptea sfântului Bartolomeu, pe teritoriul Franţei şi-au găsit pieirea vreo 15000 de reformaţi. Sute de ani, rugurile nu s-au mai stins, iar securile călăilor şi spânzurătorile lor n-au mai avut odihnă. Galerele erau pline de trupurile înlănţuite ale urmaşilor reformei, care nu erau dispuşi să se lepede de credinţa adevărată. Aşa a înţeles biserica războiul spiritual. Se pare, că până astăzi întâmpinăm destule dificultăţi în a înţelege că: ,,noi n-avem de luptat împotriva cărnii şi sângelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care Sunt în locurile cereşti.” Leii şi şerpii, din Psalmul 91, peste care trebuie să călcăm, nu sunt oamenii ci duhurile celui rău. Că diavolul se mai foloseşte şi de oameni, este cât se poate de adevărat, însă datoria noastră este să luptăm împotriva diavolului, dar să recuperăm oamenii.

În loc de concluzie: Psalmul 91 mi-a adus biruinţa într-una din cele mai crâncene lupte spirituale, din lucrarea lui Dumnezeu, pe care le-am purtat până acum. Stăteam întins în pat, fără nici o vlagă în trup, ca şi un om aflat după o operaţie de apendicită. În mână ţineam Biblia, cerând un cuvânt de îmbărbătare, din partea lui Dumnezeu. Mă simţeam obosit spiritual, epuizat şi istovit. Aveam senzaţia că nu găsesc nici o resursă de putere pentru a mai înainta. Am început să răsfoiesc Scriptura, la întâmplare, trecând peste mai multe texte biblice, dar parcă nimic nu mi se potrivea. Mi se părea, că pământul îmi fugea de sub picioare, iar cerul este închis. Atunci, am început să suspin înaintea Domnului, într-o rugăciune plină de durere, aproape în lacrimi, implorându-L cu toată inima să-mi dea un cuvânt, care să mă ridice din această stare. În acest timp, fără să ştie nimic din tot ce se petrecea cu mine, soţia mea, care era în camera alăturată, m-a chemat şi mi-a zis:,, Vino să-ţi arăt ce cuvânt mi-a dat Domnul”. M-am dus la ea şi mi-a citit Psalmul 91. Vă mărturisesc, că de puţine ori în viaţă, am simţit, cum un cuvânt al lui Dumnezeu, îmi merge atât de drept la inimă. Am fost convins că era exact răspunsul de care aveam nevoie la problema cu care mă confruntam. În mod instantaneu, am devenit un alt om. În acea clipă, am redobândit puterea, curajul, speranţa şi motivaţia de a merge mai departe. Îmediat am alergat la calculator, am listat psalmul pe o coală de hârtie, ca să-l am a doua zi la serviciu, permanent, înaintea ochilor mei, spre a-l memora, şi spre a medita profund asupra lui. Încă odată mi s-a demonstrat câtă forţă poate să existe în Cuvântul lui Dumnezeu. Cănd diavolul se apropia de mine ca să mă atace, şi când simţeam că din clipă în clipă voi cădea definitiv în gol, cuvântul de care m-am agăţat ca disperatul la înec a fost acesta: ,, căci scut şi pavăză este credincioşia lui”, şi nu m-am lăsat în ruptul capului de el. Tot ce pot să vă spun este că a funcţionat. Această rădăcină, aparent neânsemnată nu s-a rupt. M-a ţinut. Îndemnul meu din partea Domnului este următorul: Încerca-ţi-o şi voi!

   P.S. Dacă acest mesaj te-a ajutat din punct de vedere spiritual, recomandă-l şi unui prieten.