O, deșertăciune* a deșertăciunilor
Autor: Toma Coca
Album: Iubire infinită
Categorie: Incurajare
O, deșertăciune* a deșertăciunilor
"O, deșertăciune* a deșertăciunilor!"
Scria cândva Eclesiastul.
Un neam trece, altul vine,
Pământul veșnic rămâne.
Ziuă, lună, noapte, soare,
Totul apune, totul răsare.
Vântul suflă, râul curge,
Marea însă nu se umple.
Totul este-o frământare.
Tot se-aude, se vede-n zare,
Nimica nu-i nou sub soare.
Tot ce-a fost şi-acuma este,
Sau de nu, va fi de mâine.
Genereții, generații,
S-au perindat sub constelații;
Venit-au, rămas-au în trecut,
Noi generații s-au născut.
Și noi vom trece la fel ca ei,
Ștearsă urma ne va fi sub cer,
Așa cum soarele răsare-n zori,
Și se ascunde-n apusul serii,
Ca în ziua următoare - zorii,
Să o ia de la-nceput și norii.
Așa se-ntâmplă și cu noi,
Venim, plecăm, alții vin la rând,
Predăm ștafeta vieții,
Și a călătoriei pe pământ.
Suntem vântul care umblă,
Ocolind pământul întreg.
Se întoarce, se ascunde,
Apoi, o ia de la-nceput
Întocmai ca peștii-n mare,
Prinși în nimicitoarea mreajă;
Așa ca păsările cerului,
Prinse-n lațul vânătorilor.
Așa este-n lume omul
De nimic nu este sigur.
Fără credința-n Domnul
Nu-i stăpân pe a sa suflare.
Ziua morții n-o cunoaște,
Nu știe cum s-o oprească.
Om păcătos, fără de minte,
Ce folos ai din ce-agonisești
Obosit, de cât trudești?
Și aduni mereu, mereu,
Zii, cu tine ce-ai să iei,
Din tot ce strângi aici,
Atunci când ai să pleci?
Ai văzut cum se nasc toți:
Goi, cu nimic în pumni;
Ai văzut cum pleacă toți,
Nimic nu duc cu ei.
Căci în slavă totu-i ceresc,
Acolo nimic nu va intra,
Din ceea ce-i pământesc.
Nu fii om fără de minte,
Nu alerga s-aduni averi,
Ce molia le distruge.
Nu te lăsa prins în mreji,
Nu aduna ce e lumesc,
Încrede-te-n Dumnezeu.
Adună tot ce-i ceresc,
Multe- multe bogății,
Pentru slăvile cerești.
Atuci când mărețul Mire,
Va veni pe nori cu fală,
Să fii și tu printre acei,
Aleși ca să plece-n slavă.
Nu uita creștine dragă,
Azi, de Făcătorul tău,
Acum, cât ești tânăr,
Mâine fi-va prea-târziu...
Un bătrân neputincios,
Și-ai să spui că nu mai poți.
Pentru că așa e-n lume,
Funia de argint se rupe,
Vasul de aur se va sparge,
Când totul se-ntunecă,
Mâinile, paznicii casei,
Încep ca să tremure,
Picioarele, acum tari,
Mai târziu, se-ncovoaie;
Dinții, buni măcinători,
Vor începe ca să cadă;
Ochii, azi buni vegheatori,
Vor începe să nu vadă;
Iară buzele și gura,
Curând se vor închide,
Petru totdeauna...
O, deșertăciune*a deșertăciunilor,
Tot ce vezi, ce te-nconjoară,
Totul e nimic sub soare,
Toți avem un început,
Toți avem și un sfârșit.
Dacă vrei ca să câștigi
Viața fără de apus,
Teme-te de Cel de sus,
Păzește-I poruncile,
Urmărește-I urmele.
Iată, vine judecata!
Poartă-n suflet dragostea,
Faptele bune în toate,
Pocăiește-te creștine,
Pregătit să fii mereu
Pentru Acela care vine,
Pentru Dumnezeu.
ALGHERO/31/11/2011
Preluat de la adresa:
https://www.resursecrestine.ro/poezii/87085/o-desertaciune-a-desertaciunilor