A fost chemată la Domnul la împlinirea vârstei de nouăzeci şi trei de ani. Pentru mine era fiinţa cea mai blândă pe care-am cunoscut-o până atunci. Firavă, cu o faţă mică ce păstra urma a câţiva pistrui, uşor ovală, buze subţirele, ochi căprui şi frunte fină, lată, fără prea multe riduri pentru vârsta ei. Mergea domol, cu capul sus, strângănd la piept gentuţa în care-şi purta Biblia de care nu se despărţea nicicând. Citea fără ochelari.
Am cunoscut-o chiar în primul an după întoarcerea mea la Domnul deşi locuiam în aceeaşi comună. Pentru mine era o adevărată mângâiere fiindcă ştia să mă ridice aşa de repede din orice stare deprimantă. Povestindu-mi problemele cu care se confrunta mă făcea să înţeleg ce minore erau poverile mele...
Când s-a căsătorit nu-L cunoştea pe Domnul, trăia doar supunându-se unor datini şi obiceiuri moştenite de la părinţi. La scurtă vreme după căsătorie, soţul a plecat pe front. Nu s-a mai întors niciodată! Ca semn al dragostei şi respectului purtat, femeia nu s-a mai căsătorit fiind parcă într-o stare de aşteptare, de nădejde căci nu primise nici o înştiinţare de nici un fel despre el. Tot spera, nădăjduia...
În Piteşti, funcţionau primele adunări creştine iar una din surorile mai mari era deja membră activă. Femeia a început să-şi însoţească sora, iar în scurt timp viaţa ei şi-a dedicat-o slujirii Domnului. Îl vestea pe Domnul ori de câte ori avea prilejul, postea şi se ruga astfel că, în câţiva ani, mare parte din familia ei frecventa adunarea creştinilor după Evanghelie. Se trezeau dis de dimineaţă şi plecau pe jos parcurgând în jur de 7 km până la adunare copii, tineri şi câteva persoane mai în vârstă în fiecare duminică, fie iarnă, fie vară! (mijloacele de transport erau foarte rare în vremea aceea).
Pentru a-şi "îndulci" singurătatea a hotărât să-şi ajute una din surori şi a luat pentru a o creşte pe una din nepoţele, străduindu-se să-i asigure o creştere aleasă. Ademenită de plăcerile lumeşti, tânăra a intrat însă într-o relaţie în urma căreia s-a născut o fetiţă. S-a căsătorit apoi, dar bărbatul nu i-a acceptat fetiţa aşa că aceasta a rămas în grija "mamei adoptive".
I-a arătat şi acesteia aceeaşi dragoste caldă, sacrificatoare, purtând-o ani de zile la adunare, fiindu-i mamă, tată, soră, frate, a dus-o la şcoală, a crescut-o ca pe propria fiică. Pe la şaptesprezece ani însă, regula parcă trebuia respectată...fata a plecat de acasă lăsând-o cu o durere de neimaginat pe biata femeie. Ai fi putut crede că se respecta un blestem pe capul ei.
La ceva timp tânăra s-a întors şi s-a căsătorit. Relaţia ei cu Dumnezeu devenise însă inexistentă. Comportarea ei faţă de cea care a crescut-o era de nerecunoscut. Se răzbuna pentru abandonul mamei naturale...era greu de suportat, irascibilă din cale afară, găsea bătrânei motive de reproşuri mai tot timpul.
Într-o zi, bătrâna a fost lovită de o maşină şi a rămas cu pierderi de memorie. După ce s-a refăcut oarecum, s-a mutat la adunarea penticostalilor din comună. Viaţa ei era destul de grea dar nu-şi acuza strănepoata niciodată. Spunea: "M-a atacat din nou vrăjmaşul, mi-a strigat lucruri murdare, m-a scos afară din casă, m-a ţinut nemâncată, mă batjocoreşte pentru credinţa în Domnul Isus, îmi interzice să mai plec la adunare, mă ceartă când mănânc, mă ceartă mereu...".
Dar nădejdea în Domnul, nu şi-o pierdea: "Eu ştiu în cine mi-am pus încrederea şi nu voi închide ochii până nu voi vedea ceea ce-mi doresc împlinit." Postea şi se ruga, în fiecare duminică punea bileţel de rugăciune pentru "vrăjmaşul" ei.
Şi nimeni nu mai credea într-o minune dar ea, aştepta...şi credea!
Într-o dimineaţă, (venea în fiecare duminică să mă ia de acasă să mergem amândouă la adunare) în pragul casei mele parcă nu mai era bătrâna ce o ştiam... faţa-i era toată un zâmbet, obrajii palizi până atunci erau ca două petale fine de trandafir roz. "Vrăjmaşul meu a plecat în dimineaţa aceasta la adunare la oraş, acolo unde am dus-o cât a fost mititică!" şi lacrimi subţirele au început să se prelingă uşor...
Domnul cercetase tânăra femeie printr-o vedenie tulburătoare. În scurtă vreme, devenea membră a adunării creştinilor după Evanghelie.
Bătrâna îmi povestea:" Sunt alintată ca un nou născut, mă hrăneşte, mă spală, mi-a adus medicul acasă, mi-a dat un pat moale, vine şi-mi cântă, vine şi-mi citeşte, stă la căpătâiul meu până adorm, mi-e părul plin de mângâierile mâinilor ei".
Şi în urechile mele răsunau cuvintele ei blânde: "Căci eu ştiu în cine m-am încrezut!"
În ultimul ei an de viaţă, se deplasa foarte greu, uneori petrecea zile în şir doar în pat. Ori de câte ori mergeam s-o văd îmi spunea: "Eu nu îmbătrânesc, eu abia acum întineresc, sunt ca un copil râzgâiat de propria mamă".
Ce-i puteam oare răspunde? Ştia în Cine se încrezuse!
Slăvit să fie Domnul!