Sunt de părere că omul trebuie să lase să înflorească afecțiunea, să plângă, să se emoționeze, să îmbrățișeze atunci când simte nevoia și să arate ori de câte ori este fericit sau suferă. Ne este rușine să fim spontani, ca și cum ceea ce ar veni din inimă este rușinos. O persoană spontană distruge normalitatea lucrurilor sigure, făcute la ceasul potrivit. Însă, în realitate, nimic nu este mai plăcut decât un gest de afecțiune spontană, o îmbrățișare neprogramată.

    La aniversări, după ce se cântă La mulți ani! și se dă îmbrățișarea sărbătoritului, toți încearcă un sentiment foarte plăcut, dar acest gest nu încetează să fie un formalism. O îmbrățișare spontană este clar diferită, pentru că nu e plănuită, pentru că nu are o oră anume când trebuie să se producă.

    O felicitare de Ziua Mamei are importanța ei și exprimă afecțiunea, dar o carte poștală fără nici o ocazie, pur și simplu din dragoste și afecțiune, e mult mai plăcută.

    Toți gândesc și simt așa, dar preferă să rămână sclavii structurii, ordinii, programului.

    La un eveniment special, toți s-au așezat la rând să o felicite pe profesoară și să dea mâna cu ea. Eu m-am hotărât să o îmbrățișez cu drag și am întrerupt, astfel, șirul strângerilor de mână.

    Când au văzut cei ce erau în urma mea, au îmbrățișat-o și ei. Căci această îmbrățișare există zăvorâtă în inima fiecăruia.