„Dar ce am împotriva ta este că ţi-ai părăsit dragostea dintâi.”(Apoc.2:4)

Îţi aminteşti? Credeai că e un vis
Când ai simţit imensa bucurie,
Cum nu credeai că ar putea să fie,
Venind într-un şuvoi de nedescris.

A fost momentul când M-ai întâlnit
Şi când, crezând, ai dezlegat misterul
Cum omul poate să atingă cerul
Cu primul pas făcut spre infinit.

Mergeai parcă plutind.Sau chiar pluteai?
Şi-n jurul tău era atâta soare
Când tu vorbeai de mine cu ardoare
La toţi acei ce-n cale-i întâlneai.

În zorii zilei sau în nopţi târzii,
Mereu arzând, cu dragostea-n privire,
Priveai spre Mine şi-L vedeai pe Mire
Păşind spre tine dinspre veşnicii.

Scrisoarea Mea, Carte de căpătâi,
Umplutu-ţi-a deplin şi timp şi gânduri
Şi Mă urmai cu sete printre rânduri,
Cu focul viu al dragostei dintâi.

Din părtăşie-ai făcut mod de trai
Şi Îmi vorbeai mereu prin rugăciune;
Ce timp de har şi ce comuniune,
Şi-n odăiţa ta, ce colţ de rai!

Ce clipe minunate-am petrecut!
De ce-ai lăsat să ţi se stingă focul
Şi-n inimă să nu-şi găsească locul
Iubirea minunată din trecut?

Întoarce-te la dragostea dintâi
Căci Eu, iubindu-te, te-aştept ca Mire;
Hai, regăseşte iar acea iubire
Şi-n focul ei de-a pururi să rămâi!

Amin
Vulcan, 1 febr. 2012