Când iți pui în versuri gândul,
Meditând la Cel ce-i Viu,
Tu sâ-ți lași în piept cuvântul,
Ca izvorul care curge,
În pustiu.

Dar cu versurile care,
Nu adapi un suflet gol,
De ce scrii? Și ce rost are?
Rima ta nu-i salvatoare,
Celui rob.

Pe când Duhul Sfânt, Lumina,
Te inspiră cum să scrii,
Și când candela ți-e plină,
Tu în jur imparți lumină
A divinei poezii!

Șir în șiruri de cuvinte,
Ce se leagă-n armonie,
Sunt ca valurile mării,
Ce se-nalță înspre ceruri
Într-o sfântă melodie!

Vezi cum iți inalță dorul,
Înspre Casa cea de Sus,
Simți cum zbori spre Creatorul,
Ce-a deschis in mâini izvorul,
Spre Isus!

Și prin pana cea măiastră,
Nu din geniul luciferic,
Nici din firea pământească,
Tu exprimă Adevărul, luminând
În întuneric.

Chiar de scrii-n cuvinte simple,
Să le-așterni în mod divin,
Căci nu tu și nici pe altul,
Ci-L mărești pe Preaînaltul Binecuvântat
Amin!