Anania şi Safira

Faptele Apostolilor 5:1-11


Prima biserică era
Un gând şi o simţire.
Un mare har se revărsa,
Veneau la mântuire

Mulţimi întregi. Mărturiseau
Cu râvnă şi putere
Pe Domnul, tuturor spuneau
De sfânta înviere

A Domnului Isus Hristos.
Cu toţi trăiau în pace.
Acei care-aveau de prisos
Vindeau tot, pentru-a face

Parte şi celor ce n-aveau
Cu ce se întreţine
Fiindcă apostolii-mpărţeau
Totul, cum se cuvine

Şi nimeni nu considera
Că tot ce el deţine
E doar proprietatea sa.
Trăiau cu toţii bine,

Totul era al tuturor,
Fără deosebire.
Primeau după nevoia lor
Căci se trăia-n unire

Şi-n dragoste, precum a spus
Pe când era în lume
Mântuitorul sfânt, Isus
Şi toate erau bune.

Dar iată că între creştini
Veni şi Anania.
El nu privea cu ochii buni,
Nici el şi nici soţia,

Ce se-ntâmpla-între credincioşi,
Căci ei iubeau averea,
Doreau numai a fi faimoşi
Dar n-aveau înfierea,

Nu se născuseră din nou
Spre a trăi-n sfinţire
Şi ei lăsară gândul rău
Să-i ducă-n rătăcire.

O moşioară au avut,
Destul de valoroasă.
S-au sfătuit şi au vândut
Tot, pe-o sumă frumoasă.

Şi împreună, cei doi soţi,
Safira şi-Anania
Au zis să nu dea banii toţi,
Cât valora moşia.

Aşa făcură; au ascuns
Din bani, o jumătate,
Iar la apostoli au adus
Numai cealaltă parte

Spunând c-atâta au primit
Pe acea moşioară.
(Doar Anania a venit,
Safira sta afară).

Dar Duhul Sfânt a cunoscut
Toate cele-ntâmplate
Şi Petru-a zis: “Cum te-a umplut
Satan cu răutate?

Puteai nici să nu fi vândut,
Că Dumnezeu nu cere
Nimic, din tot al tău avut
Nici bani şi nici avere!

Domnul primeşte bunul tău
Când dai cu bucurie,
Dar dacă dai cu cuget rău
Nici bine n-o să-ţi fie!

Aşa gând rău, cum s-a ivit
În mintea-ţi vinovată?
Pe Duhul Sfânt tu l-ai minţit
Şi vei plăti îndată”.

Când Anania auzi
Ce grav păcat făcuse,
Căzu de-odată şi muri,
Iar cineva îl duse

Afară şi l-au îngropat
Cuprinşi de frică mare
Că Dumnezeu nu l-a răbdat.
Dar iată că apare,

Fără a şti ce s-a-ntâmplat,
Nevastă-sa, Safira.
Petru, la fel a întrebat:
“Vândut-aţi moşioara

Doar cu atâţia bani? Ia zi-i!
“Cu-atâta”, îi răspunse ea.
“Cum de-aţi putut a ispiti
Pe Domnul? Iată, te vor lua

Şi te vor duce negreşit,
Ca pe bărbată-tu-n mormânt
Căci v-aţi unit şi aţi minţit
Pe Domnul şi pe Duhul Sfânt”.

Safira se şi prăbuşi
Muri atunci, de-odată
Iar adunarea se-ngrozi
De-aşa o judecată.

Ce credeţi voi, surori şi fraţi?
Am fi în viaţă încă
De-am fi şi astăzi judecaţi
Cu-aşa dreptate-adâncă?

Domnul şi azi acelaşi e,
La fel de sfânt în toate
Şi El ne vede limpede
De-avem trai cu dreptate.

O, Doamne, nu ne judeca
După dreptatea-Ţi mare!
Îndură-te, în mila Ta
Şi dă-ne vindecare!

Dă-ne iertare de păcat
Şi năzuinţe bune
În adevărul Tău, curat
Fă să trăim, Stăpâne!