Ninsoarea-aripele nu-şi strânge
În liniştire de poveste
Cu ochii argintaţi de îngeri
Din bătăliile celeste.

Mirozna gheţii ne dă gustul
Şi iz de zi aproape stinsă
Când orizontul se îngustă
Până la mâna mea întinsă.

În prăbuşirea asta calmă
Mă fulguiesc în jur arginţii
Uşori pentru-ai primi în palmă
Şi grei în dalbul conştiinţei.

Cuprinse-n spiritul căderii
S-a sufocat orice visare
Că frăgezimea primăverii
Poate pătrunde prin ninsoare.

M-apleacă palidă surparea
Că bâjbâie cu teamă dorul
Pierzând şi ţelul şi vigoarea
Când eu mă simt ca trădătorul.

C-am dat Credinţei ca să cadă
În fulguirea asta oarbă -
Cat mărţişorul prin zăpadă
Ce l-am gătit de-a fi podoabă.

Fu împlinirea-aşa aproape
M-am fâstâcit în blânde friguri...
Cum am putut să dau să-mi scape
Ca cele două cucuriguri?

Pot pierderile să se uite
Pierdut de-oi fi-n noaptea mulţimii
Căci câte inimi azi sunt mute
Pentru simbolul prospeţimii.

Unde-aş putea s-aştept cuminte
Îmbobocirile de muguri
Cu-ncredinţările din minte
Stând lângă dans săltat de ruguri.

Să-ntâmpin hâtru înflorirea
Cu firea-ntreagă şi isteaţă
Actoriceşte mulţumirea
Jucând-o scenic pentru viaţă.

Voi râde-atunci de lupte grele
Ce le-am purtat cu sine-n suflet
Împodobit cu zeci de stele
De faptele făcute-n umblet...

Dar e exclus – eu nu am dreptul
Să întru-n piesă, pur şi simplu,
Deci n-am s-o fac pe înţeleptul
Pe Calea mea ce mi se-ntâmplă.

Îngenuncheat cat prin troiene
Un mărţişor ce-l risipisem
Păstrându-l toată bezna iernii
În doruri albe şi prin vise.

Iar lacrima-ngheţată bate
Căzând în ore ca în clipe,
Când degetele degerate
În lături dau frânturi de-aripe.

Şi i-am simţit apoi căldura
Din ţipete de vieţi înfrânte
Că încălzeam locul cu gura
Târându-mă nebun pe pântec.

Până-i văzui blânda lumină,
Dar nu puteam să-mi scutur plânsul:
Cum socoti mintea-mi haină
Să fac bijuterii dintrânsul!

Fricos să-l pierd încă odată
Găsesc un loc pentru-al ascunde
Nu într-o fire înălţată
Ci în smereniile profunde,

Cu mâinile ascunse-n haine,
Cu faţa aburind de udă,
Fără de masca pentru taine
Bătută de omăt cu ciudă.

Aşa şi voi păşi furtuna
De slăbiciuni şi de iluzii,
Bătut cu fulgii de minciună
Şi peste ochi, şi peste buze.

Arginţii ca idei supreme
Vin şi uşoară li-i zburarea,
Dar prăvălirea-i - cum ar geme
Un suflet ce-a pierdut iertarea.

Văd – primăvara-mi reînvie
În flori, în păsări şi-n lumine...
Cad fulgi de zbor din bătălia
În ceruri dusă pentru mine.