Vreau sa fiu liber!
Autor: Marius Hanganu
Album: fara album
Categorie: Diverse

Vreau să fiu LIBER!

 

Marius Hanganu

 

 

Libertate! Un vis… Un ideal… o utopie…

Un gând cu care ne naştem. O motivaţie pentru a trăi. O realitate care uneori ne atinge trupul, ne pătrunde sufletul sau ne înalţă duhul, pentru ca în clipa următoare să ia în stăpânire întreaga fiinţă.

          Vrem să fim liberi! Liberi să gândim, să vorbim, să ne manifestăm. Să acţionăm conduşi de propria voinţă sau dorinţă (conf. DEX). Să fac ceea ce vreau, ceea ce-mi place. Să fiu stăpânul propriului destin. Independent, autonom, nonconformist. Uneori imoral sau ilegitim. Ceea ce contează în final este senzaţia, sentimentul: „Sunt liber!” Oare?! Nu cumva, am ajuns robul propriei libertăţi?

 

          Ce este libertatea?

          Vom încerca definirea acestui concept, dintr-o perspectivă creştină, având ca fundament Biblia, Cuvântul lui Dumnezeu. Referitor la aceasta, Domnul Isus Hristos a spus: „Dacă rămâneţi în Cuvântul Meu, sunteţi în adevăr ucenicii Mei; veţi cunoaşte adevărul, şi adevărul vă va face slobozi (liberi).” (Ioan 8:31-32)

          Vom începe prin a aduce împreună două noţiuni antitetice: libertatea şi robia. Aparent, acestea nu pot coexista. Mai degrabă una o succede pe cealaltă. Cu toate acestea, Biblia ne prezintă două adevăruri paradoxale:  Poţi fi un rob al propriei libertăţi sau, poţi fi liber, alegând să trăieşti ca rob. Dezvoltând aceste idei, vom încerca să dăm un răspuns întrebării iniţiale: Ce este libertatea?

          Pentru înţelegerea acestor adevăruri vom apela la o ilustraţie. Vom analiza gândirea, atitudinea şi comportamentul unui tânăr care şi-a ales ca motto al vieţii, sloganul „Vreau să fiu liber!”. Cu siguranţă îl cunoaşteţi, pentru că l-aţi întâlnit cel puţin o dată în viaţă. Dar, pentru o reîmprospătare a memoriei, putem citi această istorisire în Biblie, în Evanghelia doctorului Luca, la capitolul 15, versetele 11-32, sub titlul: Pilda fiului risipitor.

       

          Povestea începe şi se sfârşeşte în sânul unei familii tipic orientală, cu o situaţie materială bună, probabil clasată undeva în pătura de mijloc a societăţii. O casă mare, pământuri, animale, robi, haine scumpe şi bijuterii, distracţie uneori, sunt câteva argumente în favoarea acestei ipoteze. Avem toate motivele să credem că cei doi băieţi se puteau considera pe deplin mulţumiţi. Pe lângă toate lucrurile materiale, beneficiau de dragostea unui tată şi de o educaţie bazată pe valorile familiei, muncii, respectului şi autorităţii.

          Contrar tuturor aşteptărilor, intrăm în casă, îl întâlnim pe tânărul nostru – mezinul familiei  care, parcă abia aştepta să-şi etaleze propria viziune despre viaţă. De fapt… „nimic nou sub soare”, ar spune Eclesiastul. „Ce a fost, va mai fi…” Acelaşi scenariu hollywoodian, acelaşi film pe care-l revedem la nesfârşit, mereu cu alţi actori, veniţi din lumi şi timpuri diferite.

          „M-am săturat să trăiesc ca un rob! Ce viaţă-i asta?... Respect, autoritate, responsabilitate, muncă… Vreau să fiu liber! Să gândesc, să decid şi să fac doar ceea ce vreau EU.”  Privind la fratele mai mare, suntem tentaţi să-l apreciem pentru că adoptă o atitudine total diferită. Dar, la o privire mai atentă, descoperim aceeaşi filozofie, ascunsă poate, în spatele unei firi mai introvertite. Frustrat şi nemulţumit, îi reproşează la un moment dat tatălui său: „Iată, eu îţi slujesc ca un rob de atâţia ani, şi niciodată nu ţi-am călcat porunca; şi mie niciodată nu mi-ai dat măcar un ied să mă veselesc cu prietenii mei…” (v. 29)

          Pentru astfel de oameni, libertatea este un scop în sine. Ea se traduce printr-un stil de viaţă caracterizat de independenţă (lipsa oricărei autorităţi), aventură şi extravaganţă. O atitudine rebelă şi nonconformistă. Fără limitări. Fără principii. „Am o singură viaţă şi vreau să o trăiesc din plin!”

          Gândind în felul acesta, fiul cel tânăr acţionează în consecinţă: Stăpân pe propriul destin, arogant şi sfidător, vine în faţa tatălui, revendicându-şi drepturile – „…Tată, dă-mi partea de avere ce mi se cuvine…” (v.12). Finalul aceluiaşi verset, punctează răspunsul tatălui care, fără nici o obiecţie „... le-a împărţit averea”. Lipsă de responsabilitate, am putea spune. Adevărul însă, este altul, iar pentru a-l înţelege, trebuie să definim simbolurile reprezentate de cele două personaje ale pildei.

          Fiul, reprezintă omul, în general – ne reprezintă pe noi. Pe tine şi pe mine. Omul creat de Dumnezeu, dar separat de El datorită păcatului generat de aceeaşi dorinţă de independenţă şi libertate. O libertate care o dată câştigată, l-a costat totul: pierderea părtăşiei cu Dumnezeu, distrugerea relaţiilor, distrugerea propriei vieţi iar la final, moartea fizică şi veşnică.

          Tatăl îl reprezintă pe Dumnezeu, Creatorul nostru. Despre El, profetul Maleahi făcea următoarea afirmaţie: „N-avem toţi un singur Tată? Nu ne-a făcut un singur Dumnezeu?” (Maleahi 2:10).

          Acest Dumnezeu l-a creat pe om după chipul şi asemănarea Sa. Perfect. Desăvârşit. Dar mai ales, Liber! Să gândească, să decidă, să acţioneze. O libertate care putea să-l înalţe până la ceruri, sau să-l coboare în ţărână. Alegerea omului a avut consecinţe dezastruoase. Dumnezeu, însă nu se schimbă. Continuă să-l iubească, să facă totul pentru restaurarea acestei relaţii. Ne-am aştepta ca Dumnezeu să forţeze nota, să treacă peste indiferenţa, pasivitatea şi iresponsabilitatea noastră. Dar nu o face. Pentru că omul, creat cu o voinţă liberă, decide ceea ce vrea să facă cu viaţa lui. În atotînţelepciunea Lui, Dumnezeu, Tatăl nostru, alege adeseori să ne respecte decizia. Şi astfel, viaţa noastră devine produsul alegerilor făcute de fiecare din noi.

 

          Fiul cel tânăr a decis: Vreau să fiu liber! Dă-mi partea de avere! Mi se cuvine!

Tatăl, i-a respectat decizia. A rămas rănit, îndurerat, dar cu aceeaşi dragoste pe care un Tată o are faţă de fiul Său.

          Cu buzunarele pline de bani, pleacă departe de casa părintească. Alţi prieteni, alte priorităţi, altă viaţă. Altă libertate! Trecând peste barierele puse de Tatăl, începi să guşti viaţa din plin, să experimentezi senzaţii nemaiîntâlnite. Astfel, tot ce am strâns, voi risipi. Voi risipi darurile primite de la Tatăl, voi risipi sănătatea, personalitatea, numele bun, moralitatea. La început nimeni nu-şi propune să ducă o viaţă destrăbălată, dar în final, acolo se ajunge. „…şi-a risipit averea ducând o viaţă destrăbălată.” (v.13b).

          Ajuns în acest punct, viaţa lui ia o nouă întorsătură. Orbit de propria libertate, acest tânăr a trăit cu impresia că ştie totul, mai puţin un lucru: O libertate fără limite, nu este libertate! O astfel de libertate ajunge să te robească, să te distrugă, să te omoare.

          După ce nu mai ai nimic de oferit lumii care te-a primit cu braţele deschise, viaţa ta ajunge o epavă. Singur, în lipsuri, flămând şi neîmplinit, departe de casa Tatălui, începi să te întrebi dacă nu cumva, libertatea înseamnă altceva. Cel care ţi-a promis-o te-a înşelat, neoferindu-ţi acum nici măcar hrana porcilor pe care ai ajuns să-i păzeşti.

 

          O libertate care te robeşte! Robia păcatului, robia poftelor, robia lumii acesteia, robia oamenilor. De fapt, robia diavolului. Mort din punct de vedere spiritual. O realitate pe care rareori o conştientizăm dar pe care tatăl din pilda relatată o afirmă în versetul 24, pentru ca mai apoi să o reafirme, concluzionând în versetul 32 „…acest fiu al meu era mort, şi a înviat…”.

          Departe de casă, dezamăgit şi neîmplinit, sătul de gustul unei libertăţi iluzorii, fiul îşi aduce aminte de Tata, de casa Lui, de iubirea Lui. Conştient că nu mai merită nimic din tot ceea ce a avut sau ar fi putut avea vreodată, în inima lui persistă un gând: decât o astfel de libertate, mai bine un rob în casa tatălui meu.

          „Şi-a venit în fire şi a zis: Câţi argaţi (robi) ai tatălui meu au belşug de pâine, iar eu mor de foame aici! Mă voi scula, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi zice: Tată, am păcătuit împotriva cerului şi împotriva ta şi nu mai sunt vrednic să mă chem fiul tău; fă-mă ca pe unul din argaţii tăi.” (v.17-19).

          Venirea în fire, este momentul marii decizii din viaţa lui. Momentul în care spune adio libertăţii înrobitoare şi alege libertatea robiei, în casa tatălui.

 

          O robie care te eliberează! Un paradox. Şi totuşi, un mare adevăr spiritual. Apostolul Pavel, omul care a vorbit ca nimeni altul despre libertatea în Hristos a  tuturor celor credincioşi, a considerat că este o onoare să se prezinte, la începutul scrierilor sale, ca fiind „rob al lui Isus Hristos”. La fel a procedat şi apostolul Petru care, la începutul celei de-a doua epistole scrisă de el, se recomandă ca fiind mai întâi rob şi abia apoi apostol al lui Isus Hristos. Apostolul Ioan, Iuda, profeţii Vechiului Testament, chiar şi Domnul Isus Hristos, se prezintă ca robi ai lui Dumnezeu. Referitor la această robie eliberatoare, apostolul Petru ne spune: „Purtaţi-vă ca nişte oameni slobozi (liberi), fără să faceţi din slobozenia aceasta o haină a răutăţii, ci ca nişte robi ai lui Dumnezeu.”  (1Petru 2:16).

 

          Există în legea Vechiului Testament o imagine care ne ajută să înţelegem mai bine acest concept. În Exod 21:1-11 şi Deuteronom 15:12-18, Dumnezeu reglementează prin lege, relaţiile dintre un stăpân şi un rob evreu. Timp de şase ani, robul avea datoria să-şi slujească stăpânul. Era cu totul al lui şi nu ar fi putut să schimbe acest statut, oricât ar fi voit. Nu avea drepturi, nu avea libertăţi, pentru că viaţa lui aparţinea altuia. În al şaptelea an însă, orice stăpân avea obligaţia să-şi elibereze robul. Mai mult, această legea spunea: „Şi când îi vei da drumul ca să se ducă de la tine, să nu-i dai drumul cu mâna goală; să-i dai daruri din cireada ta, din teascul tău, din ce vei avea prin binecuvântarea Domnului Dumnezeului tău.” (Deutr. 15:13-14)

          După şase ani de robie, vine ziua mult visată. Eşti liber să pleci, şi nu cu mâna goală. Exista însă o anumită categorie de robi, care gândeau în felul următor: „Eu iubesc pe stăpânul meu… şi nu vreau să ies slobod…”(Exod 21:5). Atunci, stăpânul trebuia să-l aducă înaintea lui Dumnezeu, să-i străpungă urechea, ca semn al alegerii lui, iar robul să rămână pentru totdeauna în slujba lui. Ai şansa să fii liber. În schimb, alegi să fii un rob. Un rob, din dragoste pentru stăpânul tău.

 

          Poetul creştin Costache Ioanid, surprinde acest concept şi îl transformă în rugăciune, în poezia Vorbeşte, Doamne, din albumul Porumbiţe Albe:

 

„Vorbeşte, Doamne, căci sunt rob

şi robul Tău ascultă.

Mai toarnă-mi iar ulei în ciob,

mai dă-mi din grâul Tău un bob

şi dragoste mai multă!

…………………………….

Mai dă-mi din pâinea Ta un drob

şi flacără mai multă.

Chiar dacă-s fiu şi nu-s un ciob,

dar eu din dragoste sunt rob

şi robul Tău ascultă…”

 

          Nu ştiu dacă fiul risipitor era familiarizat cu legea libertăţii şi a robiei din dragoste. Dar, pe când se pregătea să-şi implore tatăl pentru a-l primi ca pe un rob, avem parte de o nouă scenă în care ni se revelează nemărginita dragoste, bunătate şi îndurare dăruite de Tatăl nostru ceresc. Fericit că fiul s-a întors acasă, dă ordin robilor săi: „Aduceţi repede haina cea mai bună şi îmbrăcaţi-l cu ea; puneţi-i un inel în deget şi încălţăminte în picioare. Aduceţi viţelul cel îngrăşat şi tăiaţi-l. Să mâncăm şi să ne veselim; căci acest fiu al meu era mort şi a înviat; era pierdut şi a fost găsit...” (v.22-24). 

          Mi-l imaginez pe acest fiu plângând de fericire. Cu doar câteva zile în urmă, ar fi fost gata să mănânce roşcovele porcilor, iar acum, mănâncă cele mai bune bucate, la masa Tatălui. Mai ieri, mirosea a porci, era desculţ şi zdrenţăros; acum, are o haină nouă, o încălţăminte bună. Nu demult era privit ca o stârpitură; acum, este în centrul atenţiei. Este în sfârşit acasă, cu adevărat liber, pentru că adevărata libertate o găseşti doar în prezenţa Tatălui.

          S-a întors ca rob, din dragoste, primind în schimb statutul de fiu şi moştenitor al tatălui. Apostolul Pavel vorbeşte despre aceasta în Galateni 4:6-7: „Şi, pentru că sunteţi fii, Dumnezeu ne-a trimis în inimă Duhul Fiului Său care strigă: Ava, adică Tată! Aşa că nu mai eşti rob, ci fiu; şi dacă eşti fiu, eşti şi moştenitor, prin Dumnezeu.”

 

Vrei să fii liber? Ai libertatea… să decizi:

Poţi fi un rob al propriei libertăţi: un rob al păcatului, al lumii, al diavolului. Mort din punct de vedere spiritual.

Sau, poţi fi liber, alegând să trăieşti ca un rob. Din dragoste pentru Dumnezeu, ca fiu al Său şi ca moştenitor al cerului împreună cu cei sfinţi.

 

          Dacă ar fi să aleg un argument care să înglobeze şi totodată să dea greutate celor prezentate, aş apela la cuvintele apostolului Pavel care, inspirat de Duhul Sfânt, vorbeşte despre aceste adevăruri în epistola către Romani capitolul 6 în felul următor:

 

„Nu ştiţi că, dacă vă daţi robi cuiva, ca să-l ascultaţi, sunteţi robii aceluia de care ascultaţi, fie că este vorba de păcat, care duce la moarte, fie că este vorba de ascultare, care duce la neprihănire?

Dar mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, pentru că, după ce aţi fost robi ai păcatului, aţi ascultat acum din inimă dreptarul învăţăturii pe care aţi primit-o.

Şi prin faptul că aţi fost izbăviţi de păcat, v-aţi făcut robi ai neprihănirii…

…Căci atunci când eraţi robi ai păcatului, eraţi slobozi faţă de neprihănire.

Şi ce roade aduceaţi atunci? Roade de care acum vă este ruşine: pentru că sfârşitul acestor lucruri este moartea.

Dar acum, odată ce aţi fost izbăviţi de păcat şi v-aţi făcut robi ai lui Dumnezeu, aveţi ca rod sfinţirea, iar ca sfârşit viaţa veşnică.

Fiindcă plata păcatului este moartea, dar darul fără plată al lui Dumnezeu este viaţa veşnică în Isus Hristos, Domnul nostru. (Rom. 6:16-18;23-23)

 

„Deci dacă Fiul vă face slobozi (liberi), veţi fi cu adevărat slobozi.” (Ioan 8:36)

 

Vreau să fiu LIBER!

Dar oare… chiar sunt?

 

 

 

 

 

 

 

 

   

 

 

 

 

Preluat de la adresa: https://www.resursecrestine.ro/eseuri/88667/vreau-sa-fiu-liber