Braque spunea că atunci când Columb a plecat prima dată spre America, bisericile din Spania s-au rugat împreună cu marinarii săi, să aibă izbândă. După ce-au descoperit America a mai făcut un drum acolo, dar nu s-au mai rugat. Știa deja drumul și astfel busola a înlocuit rugăciunea…

    Când Iosua a pornit în cucerirea cetății Ai, nu s-a mai rugat, ci a calculat de câți militari avea nevoie pentru a bate această cetate nesemnificativă. S-a rugat doar atunci când a trebuit să dea piept cu marea cetate Ierihon.

    După ce-au încasat o bătaie zdravănă și inima li s-a făcut „moale ca apa”, s-a proșternut înaintea Domnului, rupându-și hainele de pe el… Și-a adus aminte că zidurile Ierihonului au căzut cu ajutorul preoților și a chivotului, deci cu sprijinul total al lui Dumnezeu.

    David, după ce-a avut câteva victorii răsunătoare, a început să-și numere armata, uitând că mai important decât generalul Ioab era mai marele cântăreților Iedutun, și astfel a învățat gustul dureros al înfrângerii. El, care zisese că unii se bizuiesc pe carele, caii și călăreții lor… Era el acela…

    Lecția e clară. Rugăciunea „după” nu mai ajută cu nimic. Ea trebuie practicată „înainte”.

    Dumnezeu nu poate fi înlocuit cu busola și infanteriștii…