Când sunt copiii noştri mici,
Noi pentru ei suntem TĂTICI,
Ce gingaş e şi sună bine:
TĂTICULE, mi-e dor de tine!
-
Dar anii trec şi, deodată,
Nu eşti TĂTIC, acum eşti TATĂ,
Dar şi aşa tot sună bine:
TATĂ… îmi este dor de tine!
-
Dar cresc, nu le mai eşti pe plac,
Din TATĂ, tu devii BABAC
Şi vorba sună trist şi gol:
BABACULE… mai dă-mi un pol!
-
Dar viaţa e un foc de paie
Şi vrei nu vrei, ajungi TATAIE,
Iar vorba ta în râs e luată:
TATAIE… ia mai las-o baltă!
-
Şi-n anii care-ţi mai rămân,
Te vor numi doar ĂL BĂTRÂN
Şi vorba lor te năuceşte:
BĂTRÂNE… ce-ţi mai trebuieşte?
-
Copile, tu să ai ştiinţă,
Am fost un tată cu credinţă
Şi din puţin, de-a fost să fie,
Eu am răbdat şi ţi-am dat ţie.
-
Dar fă-mi, te rog, o bucurie
La cimitir, de vii la mine,
Să-mi zici ca în copilărie:
TĂTICULE, mi-e dor de tine!