Istoria la început…

Un bulb de crin uscat şi veşted
S-a răzgîndit să mai răsară,
Pămîntul – mamă-l îndemna: “Priveşte!
O lume-aşteaptă crinul să apară.”

Dar supărată floarea se închise
Mai mult în scoarţa de noroi,
Clipea din ochi, aşa se plictisise
De anturajul negru, fără flori.

Era o zi superbă-n primăvară,
Cu scînteieri de raze în migdal,
Un vînt uşor făcea ca să tresară
Finicii şi cireşii de pe mal.

Şi crinul încălzit cu duioşie
De raza dulce-a soarelui etern,
Tot se gîndea, c-ar vrea să-nvie,
Dar cum? Era nevoie de un semn.

I se dădu şi nu realizase,
Că răsări frumos şi foarte clar,
Dar nu ştia că o să-l lase
Să guste mult al aşteptării-amar.

Dar toate au o vreme sorocită
Şi bobocelul mare s-a făcut,
Şi hotărîrea nu-i părea pripită,
Căci era mare – ce repede-a crescut!

A înflorit în nefiresc de geruri,
La cumpănă de ani şi amintiri,
A încercat în mii şi mii de feluri,
De frig avuse multe şovăiri.

În iarnă grea – o floare-n miezul nopţii,
A răsărit şi s-a lăsat de tot,
Iar diafanele petale le dăduse sorţii
Să toarne-n ele rouă cu amor.

Şi din o dulce alintare – a lunii
A curs o picătură mică peste el,
A fost un fagure din mierea lumii,
Ce l-a făcut să spună: Hei! Mă vezi?


Din roua împletită cu iubire,
Căzută pe petala cea divină,
Se naşte-un curcubeu – aşa minune,
Cum nu ştiu cînd o sa mai vină.

Era un curcubeu şi falnic,
Dar foarte fin şi diafan,
Ţesut cu grijă, dar năvalnic
De raza unui soare dolofan.

Şi roua a rămas legată veşnic
De petăluţa cea de crin,
Găsise-n el căldură ca-ntr-un sfeşnic,
În crinul cel voinic, dar fin.

Şi curcubeu rămas ca legămînt
De legătura între crin şi rouă,
De-ndrăgostirea pînă la mormînt,
Cui-e adresată poezia? Nouă!!!!