„am ajuns de ocara oamenilor şi dispreţuit de popor.
Toţi cei ce mă văd îşi bat joc de mine,
îşi deschid gura dau din cap şi zic:
„S-a încrezut în Domnul! Să-l mântuiască Domnul,
să-l izbăvească fiindcă îl iubeşte!”
Ps.22: 6-8

Ce straşnic e-a rămâne singur!
În jurul tău sunt doar vrăjmaşi,
Iar gândurile fug nesigur
Şi-s ţintuiţi sărmanii paşi.

Căci „credincioşii”-n mişelie
Turbă-n bâhlitele lor stări
Când chiar păgânii omenie
Îşi mai păstrară în purtări.

S-au pitulat prin tufe fraţii –
Pedeapsa i-a înfricoşat,
Râd hohotind apropiaţii
Glumind de omul atârnat.

Căzură măşti ce spun iubirea
În case de pe scene mari,
Acum deschis rângeşte firea
Pe feţele de cărturari.

Viaţa se tânguie oloagă
Cu educaţia din „scris” –
E împotrivă-o lume-ntreagă
La omul ce-i în cuie prins.

Dispreţuită-i o suflare
Ce curge palid spre mormânt
Cu-atât mai mult omul ce moare
Prins între cer şi-ntre pământ.

Chiar cerul azi şi-a stins lumina –
Până şi el l-a părăsit...
Ce straşnic e să mori cu nimeni
Spre moarte-n ură ponegrit.