Soţiei ar trebui să i se spună că forma pe care o va îmbrăca supunerea ei variază în funcţie de calitatea conducerii soţului. Dacă soţul este un om evlavios care are o viziune biblică pentru familia sa şi conduce în privinţa lucrurilor Duhului, o femeie evlavioasă se va bucura de conducerea lui şi îl va sprijini în acest sens. Nu vei fi zdrobită de această conducere şi supunere mai mult decât au fost zdrobiţi ucenicii de conducerea lui Hristos.
Dacă crezi că viziunea soţului este distorsionată sau că îndrumarea pe care o dă este nebliblică, nu vei rămâne în tăcere, ci vei pune întrebări într-un duh de smerenie, iar astfel îl vei feri de multe căderi. Conducerea soţului nu înseamnă infailibilitate sau ostilitate faţă de corectare. Nici implicarea soţiei în stabilirea direcţiei în care se îndreaptă familia nu implică nesupunere.
Nu există neapărat o legătură între conducere şi inteligenţă sau între supunere şi lipsa inteligenţei. soţia va fi întotdeauna superioară în anumite privinţe, iar soţul în altele. Dar este o greşeală să ignori acel model rânduit de Dumnezeu pe motiv că soţia este un lider mai competent. Orice bărbat cu râvnă în ascultarea de Cuvântul lui Dumnezeu poate fi un lider, indiferent în câte aspecte îi este superioară soţia lui.
Iată un mic exemplu: Să presupunem că soţul are dificultăţi cu cititul. Atunci când încearcă să citească Biblia cu voce tare, se încurcă şi pronunţă cuvintele greşit. Soţia lui este un lider înnăscut. Conducerea nu presupune că în timpurile de rugăciune cu toată familia, el trebuie să fie cel care citeşte pasaje din Biblie. Conducerea poate consta în următoarea afirmaţie: "Hei, copii, haideţi în sufragerie. Este timpul să ne rugăm împreună. Să continuăm de unde am rămas data trecută. Mama va citi pentru noi!." Se poate chiar ca tatăl să fie un invalid şi totuşi să fie recunoscut ca lider. Acest lucru are de a face cu spiritul de iniţiativă şi de responsabilitate al soţului şi cu sprijinul deschis al soţiei în acest sens.
Dar cum stau lucrurile dacă o soţie creştină este căsătorită cu un bărbat care nu aduce nicio viziune, nu oferă călăuzire morală şi nu-şi asumă responsabilitatea în lucrurile duhovniceşti? 1 Petru 3.1 spune foarte clar că, şi în acest caz, supunerea este voia lui Dumnezeu. Totuşi, în acest caz, supunerea va fi diferită.
Aflată sub domnia lui Hristos, ea nu se va alătura soţului ei în păcat, chiar dacă el doreşte acest lucru, întrucât este chemată să se supună lui Hristos, care interzice o viaţă în păcat (Efeseni 5.22). Dar atât cât îi îngăduie conştiinţa, îl va sprijini pe soţul ei şi va face ceea ce doreşte el.
Atunci când va fi posibil, va aduce viziune spirituală şi îndrumare morală pentru copiii ei, fără a transmite un spirit de nesupunere infatuată faţă de soţul ei necredincios. Chiar şi atunci, când, de dragul lui Hristos, ea trebuie să facă ceva ce soţul ei dezaprobă, poate încerca să-i explice, într-un spirit liniştit şi blând, că nu face acest lucru pentru că vrea să i se împotrivească, ci pentru că este legată de Hristos. Totuşi, nu-i va fi de niciun folos să-i predice. În adâncul fiinţei sale el se simte vinovat pentru că nu-şi asumă conducerea spirituală a familiei sale. Ea trebuie să-i ofere spaţiu de mişcare şi să-l câştige, în tăcere, prin dragostea ei puternică, gata de sacrificiu (vezi 1 Petru 3.1-6).