Am spus un “Nu” tăcut Dragostei. Nehotărȃrea mea, nerostită în cuvinte, a lăsat, totuși, loc de fapte, gesturi  și cuvinte amicale, venite din exteriorul ființei mele. Și ele m-au cucerit.

Buchete de zȃmbete mi-au risipit tristețea ce îmi amorțise inima ca într-o umbră rece a morții. Fapte simple, lipsite de gȃnduri ascunse, m-au făcut să vreau să dau iarăși atenție prieteniei și iubirii. Gesturi sincere și frumoase mi-au picurat balsam alinător peste rănile sufletești. Tratate cu grijă sporită, ele s-au închis spre vindecare. Doar cicatricile au mai rămas ca semn de aducere aminte. Dar aș vrea ca uitarea să-și aștearnă praful peste ele și să nu le mai știu locul.

Uitȃndu-le locul și rostul, să am puterea să merg înainte într-o nouă aventură a vieții, cu Tine. Să am forța necesară de a fi sinceră și de a mă deschide fără teama de a fi din nou rănită. Pentru că tȃnjesc după atenție, dragoste și prietenie, mă las cunoscută în intimitatea ființei mele. Un sentiment de simpatie, de stimă, de respect, de atașament reciproc leagă ființele noastre cu o funie împletită cu migală.

Dar Tu, Tu mă prețuiești prea mult ca să mă rănești! Ȋngădu-i uneori suferința peste mine ca să îmi șlefuiești caracterul dar, niciodată ca să Te răzbuni. Tu dorești ce-i mai bun pentru mine, de aceea Te iubesc și mă las iubită de Tine în această aventură a vieții…

Cristina Magdalena Frȃncu