Să nu mărturisești strâmb împotriva aproapelui tău! (Ieșirea 20:14)

     Ai mințit, așa-i? Trebuie să fi mințit, măcar o dată. Măcar „una mică” ai spus și tu, în viața asta. Hai că n-a fost mare lucru, că doar nu a murit nimeni! Plus că, dacă ai fi spus adevărul, nu ar fi ieșit bine...
    Serios acum, chiar crezi că e bine să minți, în momente în care „situația o cere”? Desigur, toată lumea spune că adevărul doare, dar... am o veste pentru tine și nu e minciună: minciuna te va face să urli de durere! Poate crezi că exagerez dar, ai răbdare, și vom vedea ce înseamnă o minciunică inofensivă.
    În primul rând, de ce e nevoie să mințim, știi? Îți spun eu: pentru că nu vrem să respectăm niște reguli simple. Sunt doar 10, nu sute! Una dintre ele spune: Să nu mărturisești strâmb... Pe românește, asta înseamnă să spui doar adevărul. Da, da, doar adevărul și nimic altceva decât adevărul.
    Am impresia că nu am înțeles prea bine porunca asta și se pare că toți ne-am abătut bine de tot de la ea. Oare tocmai pentru că e „normal” să mai „minți din când în când”? Poate pentru că „regulile sunt făcute pentru a fi încălcate”? Sau poate pentru că „Dumnezeu știe că n-am făcut-o cu răutate”?
    De fapt, nici nu contează motivul, ci cu adevărat importante sunt consecințele, acelea pentru care Dumnezeu ne-a poruncit „Să NU...”
    Îți spuneam să ai răbdare, ca să putem afla care sunt urmările unei simple minciuni. Răbdarea se obține în timp, la fel cum, deseori, în timp vine și plata pentru neadevăr. Dacă cineva te prinde cu „nasul lung” te poți declara fericit! Ai obținut plata pe loc. Dar dacă îți imaginezi că totul e în regulă, nimeni nu s-a prins, totul e secret și merge strună, atunci... pregătește-te pentru o surpriză. Te avertizez că nu va fi una plăcută. Am experimentat-o pe pielea mea, deci știu despre ce vorbesc.
    Cele 10 porunci sunt, de fapt, 10 recomandări, nu restricții, cum tindem să credem adesea.
    Dumnezeu nu spune „Nu ai dreptul să faci asta pentru că așa vreau eu!” Dacă asta ai crezut despre El, înseamnă că nu Îl cunoști sau cineva te-a indus în eroare. El spune, cu cuvintele mele, „Nu face asta, copilul meu, pentru că altfel va trebui să te lovești de consecințe. Altfel, va trebui să vezi cu ochii tăi, să simți pe pielea ta, să trăiești efectele!” Mai bine zis, va trebui să cunoști, să asimilezi acel lucru, să îl lași să te schimbe.
    Mai ții minte unde a apărut minciuna prima oară? Exact la începuturile omului, când... da, chiar el, diavolul, tatăl minciunii (după cum ne spune Iisus), i-a înșelat pe Adam și Eva. Le-a spus vreo minciună gogonată? A fost ceva fabulos? Ceva incredibil? Nu cred! A început cu doar atât: Nu, nu veți muri! (Geneza 3:4) Vrei să-mi spui că nu a fost „una mică”? În loc de da, a spus nu. Iacov 5:12 îți spune ceva? Acum înțelegi ce spun? Nu există minciună fără efect, iar „una mică” poate avea un impact colosal. De la un simplu da transformat în nu, omul și-a pierdut starea bună foarte și a ajuns... ce este astăzi. De la nerespectarea unei singure porunci, într-un Rai cu Dumnezeu alături (deci, cu deplinătate), omul a trebuit să respecte 10, fără El alături (în sens vizibil) și plin de lipsuri.
    Și asta pentru ce? Pentru că a acceptat minciuna diavolului, care, culmea!, avea și un adevăr la mijloc: veți fi ca Dumnezeu, cunoscând binele și răul (Geneza 3:5).
    Dumnezeu a interzis omului să guste din fructul pomului cunoașterii binelui și răului pentru că știa că omul nu poate rămâne fără de păcat, decât prin ascultare și smerenie.
    Cunoașterea aduce ceva în tine, informația este asimilată, devine parte din tine, te transformă. Dumnezeu are o inteligență perfectă, atotcuprinzătoare. El este această inteligență, pe care o găsim în toate lucrurile (Romani 1:20). Omul, în schimb, putea deveni sfânt ca Dumnezeu doar printr-o relație continuă, de ascultare, cu El. Dacă avea răbdare (manifestată prin respectarea poruncii), omul afla oricum ce este binele și răul. Dar, în timp! Răbdarea este cea mai mare virtute, pentru că doar dacă iei toate la timpul lor îți vor fi folositoare. Dacă vrei totul dintr-o dată, riști să folosești acel tot în mod distructiv.
    Acceptând prima minciună din existența sa, omul a cunoscut binele din care a plecat și răul în care a ajuns. Dovadă stă primul lucru pe care l-a făcut Adam după ce a păcătuit și l-a strigat Dumnezeu: s-a ascuns! Tu nu ai fi făcut la fel? Totul s-a schimbat brusc pentru cineva care trăia în liniște, armonie, comuniune cu Cel mai presus de toate. E ca și când ai pune un băștinaș din Evul Mediu într-o sufragerie cu o plasmă de 100 cm, cu un smartphone în mână care tocmai sună cu apel video, iar tu ieși din baie cu un feon în mână îndreptându-te spre el. Tu ce-ai face în locul lui? Eu aș fugi cât aș vedea cu ochii să mă ascund undeva unde să nu mă sesizeze nici măcar o furnică!
    Iată ce poate face o „mică minciună”. Pentru ea, omul suferă urmările toată viața și Dumnezeu a trebuit să-și dea singurul Lui Fiu să sufere și să moară, pentru ca noi să nu cunoaștem și ce este iadul.
    Dacă ești dispus să minți, înseamnă că ești dispus să cunoști. Iar dacă ești dispus să cunoști, înseamnă că ești dispus să suferi și să mori...