La început nimeni nu a observat, căci apropiindu-se de tren, conductorul a strigat: "Atenţie, la urcare!" Aşa că ei s-au concentrat să fie atenţi şi să pună piciorul cu grijă. Apoi a fost o dezordine şi o hărmălaie când toţi căutau un loc bun şi se hotărau lângă cine să stea şi dacă să stea lângă geam sau lângă culoar. Pe urmă, vorbeau în dreapta şi-n stânga şi făceau cunoştinţă cu tovarăşii de călătorie (unii erau de mai multă vreme în tren). Şi apoi a venit conductorul ca să ia banii pe biletele de călătorie. Dar deodată, cineva a strigat: "Trenul acesta nu se mişcă!" Şi toţi s-au uitat pe geamuri, şi într-adevăr, trenul, nu se mişca! Nimeni nu ştia exact de când se oprise. De fapt, părea că a rămas exact acolo de unde s-au urcat ei. Peste tot se auzeau exclamaţii de genul: "Vezi cafeneaua aceea? Acolo am luat micul dejun înainte de a mă urca...şi îmi amintesc clădirea aceea mare de cărămidă de pe strada aceasta."

   Conductorul încerca să-i calmeze: "Vom ajunge acolo la destinaţie, dar aveţi răbdare! Lucrurile acestea cer timp!" Cineva strigă: "Când anume se presupune că vom ajunge la destinaţie?" "Ei bine", răspunse conductorul "nimeni nu ştie ora exactă...unii spun că am fi ajuns acolo demult dacă nu ar fi fost întârzieri, dar, un lucru pot să vă spun cu siguranţă - dacă veţi avea răbdare şi veţi sta în acest tren, veţi ajunge acolo!"

   Timpul trecea încet, când deodată un om voinic a sărit în picioare: "Cred că e momentul să înţelegem că acest tren chiar nu se mişcă! Vom organiza o şedinţă şi vom discuta despre metodele şi mijloacele prin care-l putem porni din nou." Toţi au fost de acord, aşa că l-au ales pe voinic preşedinte ( din moment ce de la el venise ideea...)

   "Domnule preşedinte" , a spus un bărbat care stătea mai în faţă -"cred că suntem încă aici pentru că biletele sunt prea scumpe...cum putem să avansăm dacă conductorul cere tot timpul bani?"

   "Aţi zis bine" - a întrerupt un tânăr. "Dar ceea ce ne trebuie nouă de fapt este să aducem mai mulţi pasageri în tren. Uitaţi-vă câte locuri libere sunt! Dacă am avea destui pasageri ca să umplem acest tren la capacitatea maximă, am avea mai mulţi bani."

   O femeie în vârstă, cu un aer distins, a ridicat mâna: "Cu tot respectul pentru punctele de vedere exprimate până acum", a spus ea, "nu cantitatea este problema, nu de cantitate avem nevoie, ci de calitate - trebuie să scăpăm de unii pasageri, păstrând doar cea mai bună clasă a societăţii. Când acest tren va deveni cunoscut pentru calitatea înaltă a pasagerilor săi, atunci vom porni la drum!"

   Toţi au socotit, în secret, că era o idee nemaipomenită şi s-au gândit imediat la mai mulţi oameni pe care le-ar plăcea să-i vadă jos. Dar pe urmă s-au gândit dacă nu cumva cineva s-a gândit la EI pentru a fi daţi jos, aşa că nimeni nu a votat pentru aceasta şi sugestia a rămas în studiu sub observaţie.

   Apoi preşedintele zise:" De ce oare nu decorăm din nou trenul?" Toţi au fost imediat de acord şi se părea că în sfârşit va înainta - până când au început să discute ce combinaţie de culori să folosească. O parte din pasageri voiau covoare şi tapet albastru, dar ceilalţi voiau roşu. Discuţiile au durat mult şi au depăşit cu mult subiectul iniţial, iar comitetul pentru decoraţiuni interioare a avut o moarte lentă şi amară.

   Curând după aceasta, a apărut o idee care a plăcut aproape tuturor. Cineva a sugerat că adevărata problemă era conductorul şi că, pentru a face trenul să meargă din nou, era nevoie să îl dea afară şi să pună altul nou. Ideea a prins imediat. Pasagerii erau în sfârşit uniţi cu un scop comun şi nu a trecut mult până când conductorul a dispărut şi a apărut o faţă nouă. Dar nu l-au plăcut nici pe noul conductor (şi el cerea tot timpul bani!). Iar trenul rămânea în continuare nemişcat.

   Din când în când zicea cineva: "M-am săturat să văd că trenul acesta nu merge nicăieri. Nu a mers niciodată şi nici nu va merge. Eu unul , cobor!" Şi de câte ori se întâmplă aşa ceva, conductorul şi ceilalţi pasageri îi înconjurau pe aceşti neliniştiţi, amintindu-le că acesta era singurul tren adevărat şi dacă ar avea pur şi simplu răbdare, ar ajunge cu siguranţă la destinaţie. Dacă asta nu le reuşea, îl puneau pe unul din pasagerii mai în vârstă să le vorbească despre experienţele lor din trecut.

   Vedeţi, pe tot drumul spre Destinaţie erau indicatoare. Majoritatea pasagerilor nu-şi puteau aminti ei înşişi că au văzut vreun indicator (cu excepţia celui chiar de la faţa locului unde era staţionat trenul şi care spunea destinaţia: "DREPT ÎNAINTE!") Dar unii dintre pasagerii mai în vârstă îşi puteau aminti de o perioadă când trenul încă se deplasa şi ei vedeau un indicator după altul. În acele zile, trenul gonea pe şine şi era captivant să vezi un indicator pe care scria: "DESTINAŢIE", mult înainte şi pe urmă alt indicator pe care scria: "DESTINAŢIE, CU MULT MAI APROAPE ACUM". Unii dintre aceşti pasageri mai vârstnici deveniseră atât de încântaţi să vadă indicatoare încât stăteau mereu chiar în partea din faţă a trenului, cu ochii ţintă, păzind următorul stâlp indicator. Şi aceşti pasageri mai vârstnici se alăturau conductorului, încurajându-i pe alţi pasageri să stea să păzească. La urma-urmei aproape că ajunseseră...Acum, în orice moment, ei s-ar fi mişcat înainte doar cât să vadă ultimul indicator care spunea: "DESTINAŢIA, INTRAREA ÎN ORAŞ" - şi excursia s-ar fi terminat.

   Ei bine, toate acestea au durat mai mult timp decât îţi trebuie să le povesteşti. Apoi într-o bună zi, un pasager tăcut, la locul lui, a deschis larg o fereastră şi s-a întâmplat SĂ PRIVEASCĂ ÎN SUS. Mult deasupra trenului era un cablu electric şi legat de acoperişul trenului se afla un dispozitiv de conectare. dar trenul NU ERA CONECTAT LA CABLU! Foarte emoţionat, pasagerul strigă: "Hei, voi, oameni! cred că am descoperit ceva... Nu suntem conectaţi sus - NU SUNTEM CONECTAŢI LA SURSA DE ENERGIE! Poate că de aceea nu ne mişcăm!"

   Dar comitetul, adâncit într-o discuţie pe tema "Este sau nu indicat ca pasagerii să poarte blugi în tren?" - aproape că nici nu l-au auzit.

   Fără să se lase descurajat, pasagerul continuă să strige: "Ascultaţi" Nu suntem conectaţi la energie! Nu e de mirare că trenul nu se mişcă... veniţi şi vedeţi...există echipamentul de conectare, dar noi, pur şi simplu, nu suntem conectaţi!"

   I s-au alăturat alţi câţiva pasageri care s-au uitat afară pe geam şi ÎN SUS. Era cât se poate de clar. Ei NU ERAU conectaţi la sursa de energie de sus. Uimiţi, câţiva au început să discute sincer despre cum s-ar putea conecta. Plini de înflăcărare, au început să citească MANUALUL TRENULUI şi să urmeze cu atenţie indicaţiile date. În curând, li s-au alăturat mai mulţi, a crescut deodată interesul şi plăcerea.

   Bineânţeles că erau nişte pasageri care s-au opus cu înverşunare acestor opţiuni şi i-au numit fanatici. Dar în ciuda împotrivirii, a sosit timpul când majoritatea pasagerilor au înţeles cum era cu sursa de energie şi ce era necesar pentru a face conectarea. Cu încurajarea lor, trenul imobilizat a fost din nou legat şi cu un huruit şi o zdruncinătură, a început în sfârşit să meargă!

   Dar deodată, s-a întâmplat un lucru cât se poate de surprizător! Pasagerii, care nu au fost de acord cu conectarea la sursa de energie, au fost atât de îngroziţi când trenul a început să se mişte de-a binelea, încât au început să se arunce pe geam, şi din stânga, şi din dreapta! Şi pe măsură ce trenul prindea viteză, toate ideile lor cu privire la acest tren ca fiind singurul tren adevărat s-au spulberat rapid şi s-au repezit să caute alt tren care nu se mişca - astfel încât să-şi poată continua în pace şedinţele de consiliu!

   Şi ce s-a întâmplat cu trenul care se deplasa? Ei bine, din câte am auzit, era foarte aproape de SOSIRE!