Când umblu în mijlocul strâmtorării,
Tu mă înviorezi.
(Psalmul 138:7)

Traducerea literală a acestui verset din limba ebraică este „înaintez în mijlocul strâmtorării". Ce cuvinte descriptive! Şi odată ce L-am chemat pe Dumnezeu în timpul strâmtorării noastre, am revendicat promisiunea Lui de eliberare dar nu am primit-o, şi am fost asupriţi în continuare de Vrăjmaş, până am ajuns chiar în toiul luptei – sau „în mijlocul strâmtorării" – alţii ne pot spune: „Nu mai supăra pe Învăţătorul" (Luca 8:49).
Când Marta a spus: „Doamne, dacă ai fi fost aici, n-ar fi murit fratele meu" (Ioan 11:21), Domnul Isus a contrat lipsa ei de speranţă cu promisiunea Lui cea mare: „Fratele tău va învia" (Ioan 11:23). Şi când umblăm „în mijlocul strâmtorării" şi suntem tentaţi să gândim, ca şi Marta, că am trecut de punctul de a fi salvaţi, Domnul nostru ne răspunde şi nouă cu o promisiune din Cuvântul Său: „Când umblu în mijlocul strâmtorării, Tu mă înviorezi".
Deşi răspunsul Lui pare să întârzie atât de mult şi noi continuăm să umblăm „în mijlocul strâmtorării", „mijlocul strâmtorării" este locul unde El ne înviorează, nu locul unde El ne părăseşte. Perioadele când continuăm să umblăm aparent într-o stare de deznădejde totală sunt chiar perioadele când El „[Îşi] întinde mâna spre mânia vrăjmaşilor [noştri]" (Psalmul 138:7). El va duce strâmtorarea noastră la bun sfârşit, făcând ca atacul Vrăjmaşului să înceteze şi să eşueze.
În lumina acestor lucruri, ce motiv am avea să disperăm? Aphra White

Ochiul furtunii

Nu-ţi fie teamă că vârtejul de vânt ar putea să te ia de aici,
Nici n-aştepta cu răsuflarea tăiată atacu-i furios,
Nici nu te da înapoi din faţa năpastei teribile a grindinei,
Ci treci prin margine până-n mijlocul vârtejului,
Căci acolo este un adăpost, însorit şi cald,
Şi Credinţa îşi vede Dumnezeul prin ochiul furtunii.

Apriga furtună cu rafale şi urlet sălbatic
Şi ameninţările răului pot să bată pe ţărm,
Valurile să fie cât munţii, câmpiile câmpuri de bătaie,
Şi pământul să fie scufundat într-un potop,
Totuşi, sufletul care se bizuie pe Dumnezeu îşi cântă brav psalmul,
Căci inima furtunii este centrul liniştii.

Să nu lăsăm speranţa să se stingă în negura nopţii,
Deşi ciclonul poate să ascundă pentru un timp lumina,
Pentru că-n spatele întunericului gros stelele strălucesc,
Şi lumina cerurilor lui Dumnezeu, dragostea Sa o va face a ta,
Nu lăsa nici o întristare să-ţi întunece ochii, ci ridică-i în sus
Către faţa Dumnezeului tău şi către albastrul cerului Său.

Furtuna este refugiul tău departe de pericol şi păcat,
Şi Dumnezeu Însuşi te bagă înăuntru pentru siguranţă;
Furtuna, cu El, se schimbă-ntr-o linişte adâncă,
Iar urletul vânturilor este sunetul unui psalm.
Fii bucuros şi senin când norii de furtună se formează;
Dumnezeu zâmbeşte copilului Său în ochiul furtunii.