Povestea începe cu ruinele Ţiclagului. David şi cei şase sute de soldaţi ai lui se întorc de pe frontul războiului filistean şi îşi găsesc devastată tabăra. O ceată de amaleciţi invadatori s-a năpustit asupra satului, l-a prădat şi a răpit femeile şi copiii. Durerea bărbaţilor se transformă în mânie, dar nu împotriva amaleciţilor, ci împotriva lui David. La urma urmei, nu el i-a dus la luptă? Nu el a lăsat femeile şi copiii neprotejaţi? Nu este el de vină? Atunci trebuie să moară. Aşadar, oamenii încep să ia pietre în mână.
Ce mai e nou? David începe să se obişnuiască cu un astfel de tratament. Familia l-a ignorat. Saul s-a înfuriat pe el. Iar acum oamenii săi, care, dacă îţi aduci aminte, şi-au căutat refugiul la el, nu viceversa, s-au întors împotriva lui. David este un psihopat în devenire, respins de toate cercurile importante din viaţa lui. Însă el face din ceasul rău unul din cele mai bune.
În timp ce şase sute de oameni se alimentează cu mânia, David Îl caută pe Dumnezeul lui. "Dar David s-a îmbărbătat sprijinindu-se pe Domnul, Dumnezeul lui" (1 Sam.30.6). Ce important este să învăţăm să facem şi noi la fel. Grupurile de sprijin nu sprijină întotdeauna. Prietenii nu sunt întotdeauna prietenoşi. Pastorii pot să o ia pe căi greşite şi bisericile pot să scape de sub control. Când nimeni nu ne poate ajuta, trebuie să facem ceea ce face David aici. El se îndreaptă spre Dumnezeu.
- Să urmăresc oastea aceasta? O voi ajunge?
- Urmăreşte-o, căci o vei ajunge şi vei izbăvi totul. (30.8)
(Înainte credeam că doar sfinţii pot vorbi astfel cu Dumnezeu. Acum încep să cred că Dumnezeu ar vorbi cu oricine în felul acesta, iar sfinţii sunt cei care Îi acceptă oferta.) Îndată ce a primit aprobarea să acţioneze, David redirecţionează mânia spre duşman. Ei pornesc în urmărirea amaleciţilor. Nu uita de oboseala lor. Erau încă acoperiţi de praful unei lungi campanii şi nu îşi potoliseră complet mânia faţă de David. Nu cunoşteau ascunzătoarea amaleciţilor şi, dacă nu ar fi fost vorba de cei dragi ai lor, probabil că ar fi renunţat îndată. De fapt, două sute renunţă. Armata ajunge la un pârâu numit Besor şi descalecă. Soldaţii înaintează cu greu prin apă şi îşi stropesc faţa cu ea, îşi cufundă degetele obosite ale picioarelor în noroiul răcoros şi se întind pe iarbă. Auzind porunca de a merge mai departe, două sute aleg să se odihnească. "Mergeţi fără noi", spun ei.
Cât de obosit trebuie să fie cineva ca să abandoneze căutarea propriei familii?
Biserica îşi are propriul cvorum de astfel de oameni. Oameni buni. Oameni evlavioşi. Cu numai câteva ore sau ani în urmă, ei păşesc cu o hotărâre fermă. Acum însă, oboseala îi consumă. Sunt epuizaţi. Atât de uzaţi şi extenuaţi, încât nu îşi pot aduna puterile pentru a-i salva pe cei care sunt carne din carnea lor. Vârsta înaintată le-a absorbit oxigenul. Sau poate că şirul demoralizant de înfrângeri. Divorţul te poate lăsa la pârâu. Dependenţa, de asemenea. Indiferent care ar fi motivul, biserica îşi are porţia ei de oameni care doar stau şi se odihnesc. Şi biserica trebuie să decidă. Ce facem cu oamenii de la pârâul Besor? Îi mustrăm? Îi facem de ruşine? Îi lăsăm să se odihnească puţin, dar le numărăm minutele de repaus? Sau facem ce a făcut David? David le-a permis să rămână la pârău. El şi cei patru sute de luptători rămaşi reiau urmărirea. Se adâncesc din ce în ce mai mult în deşert, devenind tot mai descurajaţi cu fiecare dună de nisip pe lângă care trec. Amaleciţii au un mare avans şi nu au lăsat în urma lor niciun indiciu. Apoi însă David dă lovitura. "Pe câmp au dat peste un egiptean, pe care l-au adus la David. I-au dat să mănânce pâine şi să bea apă" (30.11).
Egipteanul este un rob care a devenit nefolositor şi a cărui greutate este mai mare decât valoarea, aşa că amaleciţii l-au lăsat să moară de foame în deşert. Oamenii lui David îl resuscitează, dându-i smochine şi stafide, şi îi cer să-i conducă la tabăra vechilor lui tovarăşi. El este bucuros că poate face un serviciu. David îşi ia oamenii şi se năpustesc asupra duşmanului precum vulturii asupra şobolanilor. Fiecare femeie şi copil israelit este salvat. Fiecare amalecit ori muşcă pământul, ori o ia la fugă, lăsând în urmă prada valoroasă. David se transformă din ţap ispăşitor în erou şi încep strigătele de bucurie şi chiotele. Dar surpriza abia acum urmează. Pentru a-i simţi pe deplin efectul, imaginează-ţi gândurile unora dintre personajele acestei povestiri.
Soţiile salvate. Tocmai ai fost răpită şi târâtă prin deşert. Ţi-a fost frică de moarte şi ţi-ai înfăşcat strâns copiii. Apoi, într-un ceas măreţ, băieţii buni invadează tabăra. Nişte braţe puternice te ridică şi te aşează lângă o cocoaşă de cămilă. Îi mulţumeşti lui Dumnezeu pentru puşcaşii marini care te-au eliberat, şi începi să cauţi printre soldaţi faţa soţului tău.
- Iubitule! strigi tu. Iubitule! Unde eşti?
Salvatorul tău smuceşte hăţurile şi opreşte cămila.
- Ăăă, începe el, ăăă...iubitul tău a rămas în tabără.
- Ce-a făcut?
- A rămas cu băieţii la pârâul Besor!
Nu ştiu dacă femeile evreice aveau făcăleţe, dar dacă aveau, poate că acela a fost momentul în care au început să le agite ameninţător.
- Pârâul Besor, aşa deci? Vom vedea noi imediat cine va avea nevoie de comprese ce apă rece din Besor.
Echipa de intervenţie. Când te-a chemat David, ţi-ai riscat viaţa. Acum, cu victoria câştigată galopezi spre pârâul Besor. Ajungi la creasta dealului şi îi vezi pe cei două sute de bărbaţi de jos.
- Paraziţilor!
În timp ce tu luptai, ei dormeau. Tu te-ai dus la luptă. poate că te simţi şi tu puţin ca unii din oamenii lui David: "Fiindcă n-au venit cu noi, să nu le dăm nimic din prada pe care am scăpat-o, ci doar să-şi ia fiecare nevasta şi copii şi să plece" (30.22).
Soţiile salvate: mânioase. Salvatorii: indignaţi. Dar cei două sute de bărbaţi care se odihniseră? Până şi viermii sunt mai convinşi de propria vrednicie. Se simt la fel de masculini ca un macrameu. Lui David i se pune în mână un cockteil Molotov de sentimente, bine agitat şi aprins. Iată cum îl stinge el: "Să nu faceţi aşa, fraţilor, cu ce ne-a dat Domnul, căci El ne-a păzit şi a dat în mâinile noastre ceata care venise împotriva noastră. Şi cine v-ar asculta în privinţa aceasta? Partea trebuie să fie aceeaşi atât pentru cel ce s-a pogorât pe câmpul de bătaie, cât şi pentru cel ce a rămas în calabalâcuri: s-o împartă deopotrivă" (30.23-24)
Observă cuvintele lui David "(au) rămas la calabalâcuri", de parcă asta le-ar fi fost slujba. Ei nu solicitaseră să li se permită să stea şi să aibă grijă de calabalâcuri, ci voiau să se odihnească. Însă David conferă demnitate deciziei lor de a rămâne. David a făcut şi multe fapte nesăbuite în viaţă. Însă probabil cea mai nobilă a fost fapta aceasta rar discutată: i-a onorat pe soldaţii obosiţi de la pârâul Besor. E în regulă să te odihneşti. Isus luptă când tu nu poţi să lupţi.
Eşti istovit? Trage-ţi sufletul. Avem nevoie de puterea ta!
Eşti puternic? Nu te grăbi să-i judeci pe cei obosiţi! E foarte probabil că vei avea şi tu un moment în care te vei prăbuşi în iarbă. Iar când se va întâmpla asta, e bine să cunoşti povestea pârâului Besor.